Primul film vazut de Aki Kaurismaki, inainte de Anul Nou. Dispozitie perfecta, drept pentru care probabil ca si filmul m-a fascinat. Filmul are un ritm al lui, lent, personajele sunt greu de inteles. ambigue ca si parcurs, dar poate de aceea interesante. Incepe violent, moare unul din personaje, Nikander (Matti Pellonpää, actorul fetis al lui Kaurismaki) se bate intr-un bar dupa care ajunge la inchisoare si il descopera pe cel care il va inlocui pe colegul lui mort.
Urmeaza scene desprinse parca din absurdul cotidian, despartiri si reimpreunari, totul guvernat de masina de gunoi al carei mandru sofer este. O Finlanda urata, stearsa, fara chip, care pare incapabila sa produca oameni cu vitalitate. Reactiile fiecaruia vin mai mult dintr-o reactie la un stimul decat ca o actiune constienta.
Am remarcat pentru prima data scena de concert, camera fixa, urmarind solistul, scena lunga, in care tot astepti sa se intample ceva. Dupa cateva secunde totusi te lasi in voia muzicii, melancolica de data aceasta, alteori super antrenanta, dar fascinanta tocmai datorita insistentei regizorului.
Un film care nu este plictisitor si scenele se succed rapid, cu un scenariu bogat, atipic pentru Kaurismaki. Un scenariu similar ca si lungime am mai vazut in Calamari Union, desi Calamari este suprarealist, absurd, dada.
O incursiune in lumea lui Kaurismaki, in lumea personajelor lui. Privind in urma, imi dau seama ca este unul dintre cele mai reprezentative filme ale lui, imbinand intr-un mod fericit jocul lipsit de orice expresie faciala a actorilor cu detalii de gesticulatie, avand un scenariu balansat ca si dialog si cu o muzica diabolic de bine aleasa. I do recommend it !
Prezentare film pe IMDB.
Trailer aici.
Posts
0 comments:
Post a Comment