He Died with A Felafel in His Hand (2001)

Chiar daca se spune sa nu judeci o carte dupa coperta, recunosc ca am vazut filmul din cauza titlului, care isi falfaia prea promitator pe sub nasul meu promisiuni de situatii absurde si comic negru.

Si de data asta chiar asa ceva am primit. He Died with a... este ecranizare dupa romanul australianului John Birmingham, in care un individ cu vise de scriitor si cu o chitara care nu a invatat inca California dreamin se muta din casa in casa, dand peste cei mai ridicoli si absurzi colegi de apartament, de la est-europeana feminista si lesbiana cu apucaturi wicca la albinosul care se bronzeaza la razele lunii.

Mi-a placut si imaginea - clara, curata, puternica, fara floricele inutile, ba chiar cu cateva unghiuri geniale. Regia (Richard Lowenstein) si scenografia nu-s din pacate nici pe departe aproape de genialitate, ceea ce reduce filmul la doar o comedie neagra australiana care te pune nitel pe ganduri, apoi ti le fura cu coloana sonora de golden oldies.

7/10

Abel (1986)

Nu aveam termen de comparatie pentru De Noorderlingen, care mi s-a parut delicios prin minimalismul sau relaxant, asa ca am vazut Abel, tot cu si de olandezul Alex van Warmerdam.

Tot comedie neagra, tot minimalist, tot absurd, dar ceva mai plictisitor, desi premisele sunt bune:

Un tip sarit de 30 de ani sta in casa. Adica numai acolo sta. Nu iese afara decat la sfarsitul povestii, cu o usurinta destul de neasteptata pentru un tip care a taiat muste in sufragerie timp de 10 ani.

Ceea ce imi place iarasi la Warmerdam este felul in care alege sa iscodeasca in viata cate unei tinte... ca si cum ar pluti intr-un balon deasupra orasului si si-ar indrepta camera catre o fereastra, prinzand fragmente dinauntru, unde se afla chiar el - o dedublare absurda a observatorului si a observatului. Un titlu alternativ al filmului a fost chiar Voyeur.

7/10

Lights in the dusk (2006)

O poveste fara sens, care m-a frustrat de la inceput la sfarsit. Koistinen, personajul lui Kaurismaki, jucat impecabil de Janne Hyytiäinen, este prost de-a dreptul, desi regizorul incearca sa ne faca sa credem ca este un gentlemen. Cel putin pe mine dorinta lui de a-l arata ca un romantic incurabil nu pot spune ca m-a prins. Ceea ce mi-a placut totusi este obstinatia scenariului, Koistinen fiind pus in situatii din ce in ce mai absurde, ajungand pana la a face inchisoare 1 an de zile pentru ca nu doreste sa divulge numele femeii de care este indragostit, dar care l-a inselat.

Observ un stil regizoral mai putin minimalist, cadrele sunt mai multe, camera insista mai putin pe figura personajelor si regizorul ne muta de pe strada la tribunal, la inchisoare, intr-un restaurant, intr-un azil pentru saraci, pe un santier, la un Imbiss, intr-o alta casa, intr-un mall si as putea continua. Scena concertului apare relativ devreme in film si muzica este ca de obicei excelenta, de data aceasta rock cu influente punk, gen Clash. Dupa cum am citit pe unul din message boards de pe IMDB, probabil e "Rich Little Bitch" by Melrose, postat pe youtube aici.

Daca il vedeti cand sunteti suparat(a), recomand sa aveti o manusa de box si un zid langa, sa va temperati frustrarea. Probabil ca asemenea frustrare nu am mai avut de la filmul lui Haneke, Funny Games, desi la Haneke imi venea sa deschid televizorul si sa ii strang de gat pe agresori. Asta inseamna manipulare regizorala !
See it !