EPOCA DE GHEATA 3: APARITIA DINOZAURILOR (2009)

Calitatea productiei face in cele din urma distractiva a treia parte din Ice Age, al carei scenariu
dezamagitor ii plimba pe simpaticii eroi ai epocii de gheata printr-o jungla plina de dinozauri aflata sub gheata. Desi se numeste Ice Age, in Aparitia Dinozaurilor, avem parte de aventuri in epoca de gheata doar in primele zece minute menite sa reintroduca personajele. In rest desigur dinozauri, multe urmariri cu dinozauri.

Totusi trecerea de la intinderile inghetate la o jungla luxurianta pare cam greu facut, fie si tinand cont ca in partea a doua glaciatiunea era pe sfarsite. Sigur, o glaciatiune nu se termina in decursul unei vieti de lenes, de tigru si nici chiar de mamut. Insa daca va preocupa veridicitatea aveti o problema, intrucat aici avem un film despre dinozauri traind in timpul glaciatiunii de acum 20000 de ani intr-o lume subterana aflata sub gheata, plina de vegetatie luxurianta, vulcani activi si cascade uriase. Eroii nostri o descopera intamplator printr-o spartura in calota de gheata.

Daca vrei sa fii chiar carcotas te poti intreba oare de unde era lumina in lumea subterana sau ce
alimenteaza conflictul intre marele dinozaur rau si toti ceilalti, tinand cont ca ne aflam intr-o lume in care un tigru cu colti uriasi poate convietui fara probleme alaturi de tot felul de bovine.
Nu e cazul insa sa ne preocupe veridicitatea cand mergem la cinema sa vedem prin niste ochelari ciudati un film de animatie tridimensional. Totul e distractia. Si da, avem parte de ea insa in doze mici si rare.

Mamutul Manny urmeaza sa fie tata, tigrul Diego se simte exclus iar lenesul Sid se hotaraste sa isi intemeieze propria familie clocind trei oua mai mari decat el pe care le gasise sub gheata.
Umorul nu mai decurge la fel de mult ca in primele doua parti din caracterul personajelor care de asta data parca nu mai sunt ele insele la fel de amuzante, ci mai mult din situatiile in care acestea sunt puse: cu totii inhaleaza un gaz hilariant, Sid ajunge in nasul unui dinozaur, cazaturi, lovituri, etc.

Intalnim si de asta data figuri noi, Buck Nevastuica Pirat obsedata sa prinda un dinozaur urias si o femela T-Rex care la inceput voia sa il manance pe Sid pentru ca ii furase ouale dar in cele din
urma cade victima farmecelor lenesului peltic. Scrat veverita haioasa se indragosteste de o Scrat-itza si (aproape) ii da ghinda lui mult iubita.

Voice acting-ul de calitate, unele poante reusite si imaginile spectaculoase ne fac sa trecem cu bine prin actiunea repetitiva si sa iesim bine dispusi de la un film care practic nu are o poveste de spus si doar pune la un loc un set de scene unele chiar haioase altele doar ok, toate insa prezentate intr-o animatie superba.

Van Wilder:Freshman Year (2009)

Or fi ele pline de clisee dar mereu mi-au placut filmele cu chefurile de fratie, cu tocilarii disperati sa se integreze, cu Cel Mai Popular Elev care sfarseste invariabil ca ratat, fata timida care ajunge printesa balului, samd. Comediile cu liceeni si cu studenti sunt tari. Dar nu si aceasta.

National Lampoon's Van Wilder din 2002 a fost o comedie cu suficient succes cat sa fie startul unei francize ajunsa cu acest film la al treilea act. In prima parte Van Wilder (Ryan Reynolds) atat de indragostit de studentie incat era de 6 ani in anul 2, era vedeta campusului, organizatorul celor mai tari petreceri si liderul neoficial al studentimii.

In Freshman Year, Jonathan Bennett face un Wilder mai putin convingator care trece printr-un sir de actiuni fara sens al caror singur rol e sa ofere pretextul unui umor de situatie dubios. Sa spun ca filmul este prost este un compliment. Van Wilder absolva liceul si incepe colegiul la Coolridge, unde si tatal lui si tatal tatalui lui fusesera studenti. In rest totul este o copie nereusita a primului film. Avem colegul strain, avem fata increzuta cu prieten nesuferit care e atrasa de Wilder, avem organizarea de petreceri, fumatul de marijuana, directorul rau care fiind deranjat de popularitatea lui Wilder cauta un pretext sa il exmatriculeze.

Ca filmul e plin de idei copiate si de clisee nu e ceva care sa ma descurajeze. Am fost intotdeauna un adept al preeminentei formei asupra fondului. Numai ca actorii joaca prost si poantele sunt jalnice. Niciodata n-am fost mare fan al umorului rudimentar produs de scenele ce includ flatulatii, excremente si organe genitale. Insa totul tine de context. Cu totii am ras la faza din American Pie in care Stifler e silit sa manance rahat de caine in loc de bomboana . Era scarbos? Da, dar ce conteaza atata vreme cat era amuzant. Cand insa nu ai nimic amuzant ci doar un tip care mananca muci, filmul devine gretos.

Si totusi uneori imi place sa mai vad cate o comedie foarte proasta. Ma face sa imi dau seama cat de greu trebuie sa fie sa faci una buna si asa ajung sa apreciez mai mult filme usurele dar care chiar m-au facut sa rad.

Despre DVD: Un widescreen pe tot ecranul fara granulatii, cu culori vii fara sa fie saturate totusi. Imaginea e clara, nici un pic de artefacte, sunet Dolby Digital 5.1. O placere sa-l vezi, pacat de continut.

4

Mediterraneo (1991)

Se da: un grup de soldati cam pampalai, lasati de capul lor, care isi saboteaza singuri misiunea; se cere: film. Romanii ar fi facut o comedie gretoasa si simplista cu catane burtoase si toante, sarbii au ridicat stacheta spre o tragi-comedie simpatica (vezi Karaula), iar italienii... hm, italienii au facut un film de Oscar.

Mediterrraneo e un film pe care l-as vedea in fiecare dimineata de luni, un film de vacanta pe o insula arida in Grecia, cu personaje foarte bine definite si simpatice, modele de personalitati: locotenentul intelectual, contemplativ si temperat, sergentul coleric si zgomotos, aghiotantul romantic si sufletist, dezertorul care pescuieste cu grenada...

Pe langa tipologiile umane, ceea ce mi s-a parut si mai descriptiv in filmul lui Gabriele Salvatores a fost portretul rasei mediteraneene: italieni, greci, turci - una fazza, una razza, pictat (la propriu, in film) intr-un stil amuzant, ironic si auto-ironic, si atat de relaxat incat ai zice ca oamenii aia si-au petrecut toata viata pe insulita Kastellorizo, facand baie goi in golfulet si mancand branza de capra cu pastorita, in timp ce acasa, in Italia, e razboi, Mussolini si reconstructie.

10

Alte filme de acelasi regizor: Io non ho paura
Alte filme cam pe aceeasi tema: Karaula

The Proposal (2009)

Intr-un acces diabetic, m-am gandit eu, cu mintea mea cea lipsita de zahar, hai sa vad si eu o comedie romantica. The Proposal suna suficient de siropos, why don't I?

Ugh. Am primit ce-am cerut. O comedie de situatie cu Sandra Bullock, care nu reuseste sa scape de rolurile in care trebuie sa reprezinte o muiere stangace, nelalocul ei, cu blandetea si gratia unei berze si cu un IQ social numai bun de slapstick comedy.

Subiectul e si el fumat pana la chistoc: casatoria din interes, facuta pe genunchi, o relatie love-hate care se termina in so-romantic-love, viata feerica de familie la tara vs. cariera tumultoasa in za big city, o lupta lacrimogena intre integritate, dragoste si cariera, plus o bunica smecheroasa. Da, mai seamana si jenant de tare cu While you were sleeping.

Credeam ca lui Anne Fletcher i s-a interzis ideea de regie dupa 27 dresses. Wishful thinking, probabil.

5/10

101 Reykjavik (2000)

Filmul incepe greu si continua la fel. O fi el o frumoasa si exacta oglinda a vietii in orasul vechi din Reykjavik, cum se lauda islandezii, dar e tare plicticos in prima parte. Geeks care inca stau cu mami, subdezvoltati sexual, fara serviciu, filosofi care se fac ranga la vreun party vad si in jurul meu tot timpul.

Dupa o vreme apare insa Victoria Abril, al carei personaj pune nitel filmul in miscare pe directia clasica a familiei disociate de formula obisnuita, a noii societati in care e normal sa faci baie in bucatarie, sa te culci cu tatal tau vitreg care e de fapt mama copilului tau... Complicat, dar nu prea original.

Filmul e destul de bine facut, in ciuda inceputului cam nesigur si a happy-endului tipic familial, pe alocuri amuzant, fara sa te implice prea mult, un film jucat bine dar usurel, de duminica dupa-amiaza.

6.5/10

99 Francs (2007)

Pentru ca tot vorbeam acum cateva zile de Houellebecq, mi-a zburat imediat gandul la Beigbeder, pe care il clasez in acelasi regn literar si pe care il consum cu aceeasi placere dulce-amara si greata existentiala.

Si am revazut 99 Francs, pe care am avut placerea sa-l inghit pe nemestecate la avanpremiera de dupa lansarea in Ro. a romanului Au secours pardon, in 2007.

Imho e una din cele mai reusite parodii, comedii negre, tragicomedii si filme frantuzesti din mileniul asta. Regizorul Jan Kounen a avut pe mana un material pe care l-a exploatat la un potential excelent. Pe langa meritele personajului lui Beigbeder, scarbosul si infatuatul Octave, publicitar si fash-cist extraordinaire, jucat cu mare nonsalanta de Jean Dujardin, filmul e facut dupa toate regulile artei jocului cinematografic.

Umor negru, ironie, reality shifts, filmari psihedelice, animatii, clisee groaznice, discutii cu publicul prin al patrulea zid, includerea subtila a unui joker in persoana autorului insusi, culminand cu finalul dublu, distopic si utopic. Octave moare, dar nu se preda. Urmeaza Au secours, pardon?

Un film comercial de nota 10.

P.S. Rin Tin Tin, vreau cartea inapoi :)

The Big Bang Theory (2007 - )

Daca n-aveti ce face intr-o seara si aveti chef de ceva light si amuzant, va recomand cateva episoade din The Big Bang Theory. Numai si numai daca va place geek humour si aveti ceva din personalitatea obsesiv-compulsiva a lui Monk.

Doua genii, amandoi fizicieni, construiti dupa modelul de dictionar al geek-ului, duc o palpitanta viata vaduvita de orice coolness factor intre jocuri video, inventii dubioase, teorii fantasmagorice, comic books si action figures.

Celelalte personaje (si mai sablonizate decat the main geeks) sunt din pacate pale si galbejite, frizand icterul in comparatie cu cei doi, dar discursurile sci-flamboaiante si presarate cu ciudatenii idiosincratice merita atentia macar cateva episoade.

Tot din pacate, sitcomul devine repede extrem de repetitiv. Recomandabil sub forma de pastile cand sunteti plictisiti.

7/10

Adaptation (2002)

Printre genurile mele preferate de povesti sunt metafilmul si metafictiunea, adica cele reflexive si autologice, de tipul Uroboros, care se auto-consuma. Pana ieri, la carti aveam in top Lanark-ul lui Alasdair Gray, iar la iar la filme - Stranger Than Fiction.

Si ieri am vazut Adaptation, care mi s-a parut o mica perla cinematografica bazata pe ideea naratorului care isi scrie singur povestea... sau povestea care il scrie pe narator?

Adaptation merge totusi mai departe de banalul ideii de auto-scriere. Si aici Zeeny se opri, lua o gura de cafea cu lapte si scrise: "Si aici Zeeny se opri, lua o gura de cafea cu lapte si scrise: 'Si aici, Zeeny....' ".

Mai zapacificant de atat este faptul ca scenaristul Charlie Kaufman (personaj in propriul film) include atatea situatii si personaje din realitate, inclusiv scene de la filmarile propriului sau Being John Malkovich (in care iarasi a flirtat cu impletirea realitatii cu fictiunea), incat la un moment dat nu mai stii cine scrie pe cine, daca e autobiografic, daca e fictiune, daca e ecranizare voalata a povestii Hotul de orhidee, daca e documentar despre how to make a movie.

Mr. Kaufman, cu personalitatea lui schizoida, te joaca pe degete ca un papusar si iti schimba decorul brusc, tocmai cand zici ca te-ai prins in sfarsit care e mecanismul.

Din pacate finalul este ingrozitor de prost, lucru pentru care ii scad vreo 2 puncte bune. O nota interesanta o aduce Nicholas Cage, in sfarsit intr-un rol croit parca pentru el, in dublu-exemplar + fat suit and veeery bad hair.

Adaptation va ramane un film bun de tot in topul meu personal, vi-l recomand. Si in schimb, vreau si eu alte recomandari bune de metafilms /metafictions.

Trivia: Donald Kaufman este singurul personaj de fictiune nominalizat vreodata la Oscar :) ... Nu pentru rolul din Adaptation, ci pentru... scenografie.

8/10

Restul e tacere (2007)

Inca o tragi-comedie din binecunoscutul stil Nae Carafil, care povesteste cu un umor spumos, direct, fara fasoane, inceputurile cinematografiei in Tara Romaneasca, developandu-ne in fata ochilor filmul crearii primului lung metraj (2 ore pentru acea vreme fiind ceva nemaiauzit).
Tema lung-metrajului din 1912: Razboiul de Independenta din 1977.

Am pentru filmografia lui Caranfil o atractie si o dragoste speciala, dat fiind ca este regizorul roman care creaza drame si comedii bazate pe fire epice nedesprinse din epoca comunista. Fiecare film al lui, are drept urmare un suflu nou, o prospetime care va ramanea si peste 20, 30 de ani, cand noile generatii vor fi uitat de mult ce a insemnat comunismul si nu se vor mai regasi in dramele gen 4, 3, 2 sau "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii". Probabil ca doar "A fost sau n-a fost" o sa ramana tanar, pentru ca are un umor care razbate independent de materialul de dedesubt (revolutia).

Filmul este adaptat dupa intamplari reale - filmul despre Razboiul de Independenta a fost intr-adevar realizat in 1912 si a intampinat greutati din partea companiilor straine care aveau monopol local. Grig (in realitate Aristide Demetriade), personajul complex jucat excelent de Vizante, trebuie sa indure batjocura colegilor pentru ca nu este admis la Actorie, pentru ca este scund, pentru ca este prea tanar pentru a fi regizor, pentru ca nu il asculta nimeni pe platourile de filmare, pentru ca este timid in relatia cu femeile. In acelasi timp ghicim sclipirile de geniu, forta creatoare, hotararea cu care isi urmareste ideile si pariul castigator pe care il face pe cinematografie, intr-o epoca in care teatrul era rege.

Scenariul complex, cu suisuri si coborasuri, cu intrigi dambovitene, cu candoarea Micului Paris, cu o nostalgie greu de infranat pentru vremurile de demult, te tine alert si nu treneaza nici o clipa. Interioarele maiestuoase, art-nouveau, ale caselor, impreuna cu costumele dau o pata de culoare unui Bucuresti pe care greu cei nascuti dupa razboi si-l amintesc doar cu culori de gri, praf de la constructii si in general cu o costumatie muncitoreasca, copiata de la marele popor eliberator din est, acolo de unde rasare Lumina.

Sfarsitul, tragic si dramatic pentru toate personajele, si profetind apocaliptic si soarta cinematografiei romanesti pentru deceniile din comunism nu adumbresc atmosfera vesela, sucara, de joie de vivre, trai larg prezent pe tot parcursul filmului. poate si pentru ca epilogul este de scurta durata, brusc, usor incredibil.

Meritul mare al filmului ramane insa scenariul de 100 de puncte (din 100 disponibile) a lui Caranfil. Povesti din acestea ne lipsesc noua pe ecran. Eu unul m-am saturat sa tot vad drame sociale stigmatizand si jucandu-se cu toate nenorocirile abatute asupra poporului nostru umbrit de soarta. Daaaamn !

Wristcutters: A Love Story (2006)

Un film easy as a Sunday morning (veeery early morning), Wristcutters incepe neasteptat de muddy bluesy, cu Tom Waits, Dead and Lovely.

Exact ca personajele, pentru ca titlul e axiomatic, e vorba, evident, despre sinucigasi... and a love story, tesuta pe modelul americana de road movie intr-o rabla si cu o autostopista dezradacinata, cu statii de benzina in desert si cu Tom Waits dormind in mijlocul soselei. Wait. What?

Tot filmul incepe bine. Serios. E facut dintr-o secventialitate de scene si idei care incep bine si nu se termina. La fel e inceputul, la fel si scena cu Tom Waits, la fel sunt pana si personajele, incepute interesant apoi topite ca acuarela in apa.

Pana si cel mai cu cojones personaj (nu cel principal, acela e eroul pampalau care are nevoie de un sidekick serios), rusnacul mustacios Eugene, cantaret la chitara si betivan sufletist in maieu (nu suna a Gogol Bordello?), cum spuneam, pana si el se disipeaza la un moment dat in peisaj.

Wristcutters e deci o aproape comedie simpatica, in care comicul e mai degraba de situatie decat de caracter sau de limbaj (alta chestie facuta pana la jumatate), care pica bine intr-o dimineata de weekend...

... Mai ales ca are ca fundal sonor insistent una din piesele (mele preferate) de la Gogol Bordello, Through the roof 'n' underground, care se asorteaza asa fain cu dorul de duca (nu si cu subiectul in sine, dar am banuit ca gipsy punkul o fi vreo obsesie slabiciune a regizorului Goran Dukic, lucru pe care il inteleg, daca as face filme, si eu le-as colora numai cu topul playlistului meu :)

6.5/10 - trailerul da senzatia de film mai bun de-atat :)

Dead Like Me: Life After Death (2009)

Tine cineva minte Grim Fandango, joculetul cu agentii de calatorie de la Departamentul Moarte as Grim Reapers?

Pe aceeasi directie merge si Dead Like Me: Life After Death, fiind de fapt: movie after tv series. Dupa umila mea parere de om care consuma cu relativa placere vinovata asemenea filme usurele cu fantomite, spirite si lumea de apoi, audienta tinta a filmului astuia este maximum 16. Minute, ar trebui sa zic, dar din pacate ma refer la ani.

Cu o doamna cu coasa pe care o cheama... George si cateva spirite (glume, de data asta) bunicele, dar curand expirate si alunecate pe panta dramei de liceu, e un film usor de tot, pe tot parcursul caruia m-a ros o singura intrebare: actrita principala are barba?! In afara de asta, de vocea ei groasa de puber si de jocul pe care aproape ca l-as numi infect, daca n-as sti ca a fost sprijinit de un scenariu pe masura, nu m-a mai ros nimic. In vreo 2 zile, nici macar amintirea filmului.

4.5/10

What Just Happened (2008)

Daca ati citit 99 francs a lui Beigbeder atunci filmul nu o sa va surprinda prea tare. O comedie usoara despre saptamana unui producator de film, facand echilibristica verbala intre amenintarile de la sponsori si imblanzirea regizorilor sau a actorilor din filmele deja contractate si mergand la terapie de post-divort cu a doua sotie, pe care este gelos ca se intalneste cu un alt barbat, intamplator unul din scenaristii cu care lucreaza.

Un John Turturro spumos, care isi face unghiile cum numai el stie, un Bruce Willis ironic, voit violent, dar numai de fatada, ce mai - cu toane, cu barba de Cat Stevens (nume actual Jusuf Islam) si o prestatie delicioasa de la Michael Wincott in rolul unui regizor alcoolic, punkist care nu doreste sa modifice sfarsitul unui film dezastruos, izbucnind in plans ca un copil mic caruia i se strica jucaria. Toate acestea fac din cele 100 de minute de film o relaxare bine-venita pentru after-work-light-movie-time.

6/10.

Enjoyable, but not different.

Burn Notice (2007) (TV Series)

Daca esti in dispozitie pentru un serial superficial despre plajele din Florida, spioni, hot chicks (pentru ca Dexter e momentan in luna de miere, out of Miami), atunci Burn Notice e pentru tine. Nu e un serial rafinat sau un serial cu spectaculoase rasturnari de situatie; e un serial cu ritm alert, care nu se ia deloc in serios si face misto de o gramada de lucruri, de la ultimele inovatii tehnice pana la mitul spionului carismatic (dadacit aici de o mama casnica si putin cam senila si ipohondra) si al femeii fatale. Un anti-007 extrem de fresh.

Bonus pentru cunoscatori: Bruce Campbell intr-un rol de mare slem (un ex-spion bautor de bere cam afemeiat si washed-out).


6.8/10

Sedmikrásky / Daisies (1966)

Singura femeie regizor mai cu vâna din New Wave-ul cehesc al anilor '60 era Vera Chytilová, care combina critica sociala si politica cu un abur feminist, lucru care nu a reusit sa o scape de diverse opresiuni ale regimului, mai ales in anii '70, dupa invazia sovietica.

Daisies abordeaza mai mult latura feminista, fiind o poveste (fara un fir narativ coerent) despre doua muieruste la fel de enervante prin cheful lor de viata si non conformismul epatant ca si Poppy din Happy Go Lucky.

Daca e ceva de apreciat la film e mai degraba imaginea, foarte misto construita, mai intai cam stangaci, cu filtre dubioase de culoare, ca un copil care abia invata sa coloreze, apoi rafinandu-se in cadre din ce in ce mai savuroase. Mi-a amintit de halul in care experimentam cu Photoshopul acum vreo 4 ani :)

E destul de plictisitor sa te uiti la un film despre nimic, care frizeaza filmul mut colorat si suprarealist si care mai are si doua personaje principale agasante, dar de dragul cinematografiei, merita timpul, mai ales ca e scurtut (74 min).

6.5/10

Happy-Go-Lucky (2008)

Un filmulet cam comercial dar dragut despre cat de frumoasa poate viata la 30 de ani if you're nuts happy and you know it.

O poveste cat se poate de banala, in care nu se intampla nimic cu adevarat interesant, si totusi esti silit sa urmaresti cu atentie si esti tarat in nimicul colorat de iuresul personajului principal, o Sally Hawkins pentru care rolul tzacanit din Happy-Go-Lucky pare sa fi fost the jackpot: Urs de Argint la Berlin si un Glob de Aur.

Pe langa ea (care a reusit sa ma enerveze frecvent - solar people piss me off), mi s-a parut excelent personajul instructorului auto cel rational, retinut si frustrat pana cand face poc.

Si totusi, trecand peste partea fun si heirupista si usor moralizatoare, te intrebi (ma rog, eu ma intreb, the average bear) daca trebuie neaparat un anumit nivel de wackiness si jemenfoutism ca sa fii happy-go-lucky.

What about the composed cerebral ones? Dupa standardul tip curcubeu al fericirii, they are never happy nor lucky, are they, are they, are they (- hint pentru cea mai buna scena din tot filmul, no spoilers).

7/10

Nunta muta (2008)

O reparare morala necesara: romanii au avut propria lor metoda de a lupta impotriva comunistilor. Polonia a avut Solidaritatea, Ungaria au avut 1956, Cehia August 1968, Romania a avut Brasov 1987, cine isi aduce aminte de el. Cine stie insa de cei mai bine de 20 de ani de continua rezistenta armata a catorva sute de oameni, sprijiniti de miile de familii ramase in sat, jefuiti, batuti, schinguiti si omorati numai pentru a ii denunta? Nimeni in zilele de astazi. Poate tocmai de aceea cele 10 dvd-uri ale Memorialului Durerii devin atat de importante, de aceea tiparirea si difuzarea pe scala larga a istoriei recente poate deveni salvarea acestui popor, care nu stie ca a avut o coloana vertebrala puternica, care nu a cedat. Nu exista inca roman cu care sa fi vorbit si care sa nu isi ia in ras natia. Trist popor.

Si totusi cata bucurie, cata fericire, cat ras din toti plamanii explodeaza din acest film. "Nunta, baaaaaaah !" devine motto-ul intregului film, al intregului sat, al fiecarui locuitor al Romaniei, si peste ani, al Revolutiei din 1989. Indiferenta in fata represiunii, in fata gloantelor, fronda deschisa impotriva unui regim tiranic, impotriva unor rusi indobitociti de razboi (la randul lor nenorociti, chinuiti, omorati in chinuri groaznice de nazisti) face din acest film reperul luptii de clasa. Caci asa trebuie inteleasa pana la urma lupta de clasa: lupta naturaletii impotriva falsitatii, impotriva ipocriziei, impotriva a ceva pe care il resping firesc, pentru ca nu este bine.

Stilul lui Malaele este unul tineresc, jucaus, scenografia este limitata (nu este asa de importanta, desi circul este punctul de cotitura) imaginea nu este liniara, camera alterneaza intre viteza normala si cea incetinita, cu focusul penduland pe fetele oamenilor si pe evenimentele satului. Spre exemplu, pregatirea pentru nunta este aratata in aprox 30 secunde, cu imagini in care prim-planul este pe maini, pe arta gatitului.

Desi iti imaginezi de la bun inceput cum se va termina, filmul te incanta prin scenariul exceptional, in care fazele se succed intr-o lume a lui Moromete, cu aceeasi istetime taraneasca care il caracterizeaza pe omul liber la cuget. Glumele, hohotele, ochii jucausi, tuica "pruna" te arunca la final intr-o lume a muteniei, a fricii, a terorii, pentru ca mai apoi sa reizbucneasca firescul: la nunta se chefuieste, chiar daca a murit Stalin.

O apoteoza a vietii, asa am vazut eu acest film.

Singapore Sling (1990)

When I was shooting "Singapore Sling", I was under the impression that I was making a comedy with some elements of Ancient Greek Tragedy. Later on, when some critics characterized it as "one of the most disturbing films of all times", I started to feel that something was wrong with me. Then, when British censors banned it, I realized that, after all, something must be wrong with all of us.
(Nikos Nikolaidis, /quote)

Singapore Sling e o comedie horror porn "noir" (de fapt neo-noir) relaxata, in ciuda elementelor suprarealiste si a personajelor freudiene.

Tot spectacolul e un joc erotic by the book: duo criminal incestuos si lesbian, pasionat de role playing si construit pe tipicul "the mad woman in the attic", devine apoi trio cu reminiscente de La Grande Bouffe si de tragedie greaca, in falduri de dantele si cu decor BDSM.

Imaginea e clasic noir, poate putin cam lustruita, dar extrem amuzanta si plina de detalii delicate sau scarboase (pe forumul imdb, cel mai delicios comentariu a fost "My God... ::faintly::... was that a kiwi?"). Yes it was. Se numeste food play ;-)

8/10

The Wayward Cloud (2005)

Redus la directiile primare ale subiectului, filmul Tian bian yi duo yun al lui Ming-liang Tsai ar putea fi o mica perla a filmului modern taiwanez: dragoste in vremea secetei, porno in vremea secetei, pepeni in loc de apa, porno cu pepeni.

Ar putea fi deci sa fie ori o drama reusita, ori o parodie nebuna si bolnava.

Din pacate a iesit musical/comedie. Si sa fim seriosi, cate comedii de limba chineza hilare ati vazut vreodata? Partea muzicala e intr-adevar parodica, dar destul de greu de urmarit cu calm, pentru ca apare cand nu te astepti si are o flamboaiantza care merge ca nuca in perete cu austeritatea asiatica a filmului.

Filmul e cam lent si plictisitor pana la un punct (desi daca adormi, te vei trezi la momentele de vodevil).

Finalul ii mai ridica valoarea printr-o scena parodica de necrofilie, in care totul e chinuit veridic, iar drama iubirii impartasite direct in gura e intinsa ca un cascaval ridicol. Priceless.

6/10

Taxidermia (2006)

"I remember you like fucked up movies", mi l-a recomandat ranjind un prieten. Si, cu o senzatie de crispare viscerala pentru ca ma asteptam la altceva, am vazut Taxidermia, o comedie ungureasca neagra si cam horror.

Calitati principale: dezgustator, fantastic, caricatural, erotic, est-european, grotesc, scarbos, feeric, sick but highly enjoyable.

Este povestea a trei generatii,
- bunicul, scos parca din cimiliturile populare cu Tandala, ejaculeaza flacari si are o slabiciune pentru o purcica
- fiul, erou comunist al fabricii de conserve, campion la mancat si ingrasat
- nepotul, starpitura degenerata, da titlul filmului cu o poveste grotesca si sublima.

Man is the pie that bakes and eats himself, cum spunea Alasdair Gray in Lanark, una din distopiile mele preferate (pe care daca o gasiti undeva, puteti sa mi-o faceti cadou and I shall love you and hug you and...)

Pe langa povestea absolut fascinanta, adaugam cinematografia atenta a lui Gyorgy Palfi, cu niste filmari si unghiuri senzationale, desi poate cam old-school.

9/10

RocknRolla (2)

In acelasi stil Guy Ritchie, RocknRolla nu ma mai uimeste. Ii stiu deja miscarile camerei, ii stiu replicile, ii stiu pana si intonatia replicilor, desi foloseste alti actori. Ritchie nu se reinventeaza, asta e problema lui mare.

In schimb, nu ii impartasesc viziunea lui Rin Tin Tin de aici. Filmul nu mi s-a parut prost jucat, pentru ca nu cred ca Ritchie isi ia vreodata personajele in serios. Exista tot timpul in filmele lui acei gangsteri sexy, care au o tinuta ireprosabila si maniere desavarsite. De parca Anglia ar fi facuta doar din lorzi. Dar asa intretii macar iluzia unei tari aflate intr-o continua descompunere. Mai bine va uitati la This is England.

Pe mine m-a distrat, m-am asteptat la o comedie si asta am primit. Nu mi-am mai facut idei despre filmele lui Ritchie de cand am vazut Snatch, copie fidela a lui Lock, Stock and Two Smoking Barrels. Dar tot m-as duce sa ma uit si la urmatorul lui film. De ce? Tocmai ca mi se pare ca e entertaining. Iar limbajul este seducator, imi plac acele comparatii pe care le fac personajele cand se doresc inspaimantatori.