Se da: un grup de soldati cam pampalai, lasati de capul lor, care isi saboteaza singuri misiunea; se cere: film. Romanii ar fi facut o comedie gretoasa si simplista cu catane burtoase si toante, sarbii au ridicat stacheta spre o tragi-comedie simpatica (vezi Karaula), iar italienii... hm, italienii au facut un film de Oscar.
Mediterrraneo e un film pe care l-as vedea in fiecare dimineata de luni, un film de vacanta pe o insula arida in Grecia, cu personaje foarte bine definite si simpatice, modele de personalitati: locotenentul intelectual, contemplativ si temperat, sergentul coleric si zgomotos, aghiotantul romantic si sufletist, dezertorul care pescuieste cu grenada...
Pe langa tipologiile umane, ceea ce mi s-a parut si mai descriptiv in filmul lui Gabriele Salvatores a fost portretul rasei mediteraneene: italieni, greci, turci - una fazza, una razza, pictat (la propriu, in film) intr-un stil amuzant, ironic si auto-ironic, si atat de relaxat incat ai zice ca oamenii aia si-au petrecut toata viata pe insulita Kastellorizo, facand baie goi in golfulet si mancand branza de capra cu pastorita, in timp ce acasa, in Italia, e razboi, Mussolini si reconstructie.
Pentru ca tot vorbeam acum cateva zile de Houellebecq, mi-a zburat imediat gandul la Beigbeder, pe care il clasez in acelasi regn literar si pe care il consum cu aceeasi placere dulce-amara si greata existentiala.
Si am revazut 99 Francs, pe care am avut placerea sa-l inghit pe nemestecate la avanpremiera de dupa lansarea in Ro. a romanului Au secours pardon, in 2007.
Imho e una din cele mai reusite parodii, comedii negre, tragicomedii si filme frantuzesti din mileniul asta. Regizorul Jan Kounen a avut pe mana un material pe care l-a exploatat la un potential excelent. Pe langa meritele personajului lui Beigbeder, scarbosul si infatuatul Octave, publicitar si fash-cist extraordinaire, jucat cu mare nonsalanta de Jean Dujardin, filmul e facut dupa toate regulile artei jocului cinematografic.
Umor negru, ironie, reality shifts, filmari psihedelice, animatii, clisee groaznice, discutii cu publicul prin al patrulea zid, includerea subtila a unui joker in persoana autorului insusi, culminand cu finalul dublu, distopic si utopic. Octave moare, dar nu se preda. Urmeaza Au secours, pardon?
Inca sub impresia Adaptation-ului si a cartii pe care abia am citit-o, m-am gasit intr-o anticamera in care toate usile duc in acelasi loc.
Si cand mi se parea ca mai complicat de atat nu se poate, am dat peste o scurtatura care m-a dus pe cel mai lung drum posibil printr-unul din cele mai complexe si dramatice filme pe care le-am trait eu vreodata.
Daca ti-ai scrie viata intr-un film, cine te-ar juca? Si cine ar juca-o pe iubita ta? Dar pe amanta pe care n-ai uitat-o niciodata si care, odata cu varsta, cu parodontoza, cu inceputul de chelie, cu vezica slaba, cu prietenii care incep sa-ti moara din lista de mess, iti devine cel mai bun prieten dupa ce viata ta s-a dus, si-a ei, si-a tuturor. Where is everybody? Mostly dead. Some have left.
Synecdoche, New York, in care Philip Seymour Hoffman duce sisific un rol principal excelent, e un film al dracu' de complicat, o transpunere intr-un labirint de oglinzi a celei mai dificile figuri de stil, partea in tot, totul in parte, cu o linie temporala rasucita ca banda lui Mobius, in care te afli concomitent in doua planuri intrepatrunse si reflexive, derivand unul din altul, cu personaje ca papusile rusesti si cu o drama atat de sincera si dureroasa, incat iti vine sa-ti inchizi propriul film si sa te duci naibii sa traiesti nitel.
A fost un weekend cu filme bune, cireasa de pe tort fiind un thriller unguresc glumet si putin fantastic despre gastile de... controlori de bilete de la metroul din Budapesta :)
Cu un simt al umorului daramator (un pic de pulp, un pic de slapstick, comic de situatie, de caracter si black humour cu gramada), regizorul Nimrod Antal adauga la sablonul personajului detestat prin definitie de oricine (omul cu amenda) o aura eroica de gang wars, cu good guys si bad guys, cu micul Nemesis inarmat cu sprayul de graffiti si marele Nemesis care isi falfaie misterios gluga cea neagra peste purgatoriul in care se tin rave parties. (nice touch, btw)
Si aici intervine partea de thriller. Personajele care par desprinse din comediile comuniste est-europene indulcesc putin pastila atmosferei foarte dark si industriale a subteranelor de la metrou. Pana si umorul lor paleste insa in fata misterului care te tine pe marginea curiozitatii, pana cand la sfarsit cazi ca tontul in aburul psihologic care te lasa uitandu-te peste umar toata noaptea.
Aproape ca rezoneaza a Tarantino, dar fara afectarea camp-like, ci mai degraba din aspectul neo-noir si cult.
Un fel de Twin Peaks meets Banksy popcult meets The Grim Fandango. Si mai meets ceva, dar sa nu va dau spoilere :)
Bonjour. Today I'll teach you how to make real mayonnaise.
Se ia un sat din creierul inzapezit al Islandei, se aseaza la lumina rece, sub un varf de munte si-un curcubeu.
Se adauga un pusti albinos si lipsit complet de par, cu IQ peste medie, care viseaza sa fie avocat sub palmieri si isi castiga banii de vise sapand gropi in pamantul bocna al cimitirului si banii de bere din slot machine-ul statiei de benzina.
Se lasa sa se linisteasca pana cand ingheata si sufletul in el.
Se adauga un ceas desteptator pe baza de bunica si pusca, carne tocata pentru carnati si-o baie de sange, un urs polar impaiat, o fata draguta, o idee de muzica minimalista marca Slowblow, un radio in beci, un spleen ingrozitor de sfarsitul lumii. Se framanta totul cu Angst si Elvis Presley. As the snow flies...
Either you hang yourself or you don't hang yourself, you will regret both. This, my dear gentlemen, is the core of all human wisdom. What was that? Some fucking piece of bullshit. Kierkegaard... = Graveyard...
Ati ascultat o reteta austera si subiectiva de Dagur Kari, dupa care se poate sa va apuce Greata.
Se spune ca pentru a putea privi obiectiv un eveniment trebuie sa lasi ceva timp sa treaca. Nu am fost niciodata de acord, am considerat ca sunt evenimente peste care nu trebuie sa se astearna nici un firicel de praf, care nu trebuie lasate sa se raceasca, totul trebuie trait la acea intensitate maxima pe care o ai doar cand sufletul iti tremura inca de la intamplare. Vizionarea lui Das Leben der anderen a fost un asemenea moment. Privind in urma, ascultand muzica sublima pe derularea castingului, nu ma intrebam ce ii pot reprosa acestui film, ci in minte era doar intrebarea pe care o ai la capatul fiecarei carti bune: de ce s-a terminat ? Comunismul, cu ororile lui binecunoscute acum, a facut mii de victime colaterale. Un cunoscut dramaturg est-german, fara o avea in prealabil o virulenta activitate politica anti-comunista, este pus sub urmarire. Evenimentele care se succed, urmarite de catre un agent de securitate, sunt distorsionat prezentate, in favoarea dramaturgului, de catre agent, care realizeaza treptat o alta dimensiune a vietii: dragostea, sinceritatea, devotamentul pana la capat dus de catre sotia lui.
Este un film care m-a rascolit profund, fiind despre viata sub comunism, o tema care m-a pasionat intotdeauna si despre care nu am putut decat sa aflu mai mult din citite decat din traite. Un film la care mi-au dat lacrimile, dar de ciuda, de ciuda ca totul a fost asa de real, atat de adevarat si nimeni nu a fost cu adevarat pedepsit. Scena de la urma, cu fostul ministru al artelor, autor al atator cenzuri si responsabil direct de moartea sotiei lui, umbland nestingherit prin Berlinul de dupa Revolutie, este graitoare pentru a intelege de ce Romania este inca la cheremul unor comunisti care ne rad in nas. Nimeni nu a fost inca judecat si nimeni nu va fi vreodata, pentru ca au fost mult prea multi implicati direct in sistem.
Scenariul este fara cusur, poate si pentru faptul ca a fost rupt din realitate, prelucrat si slefuit la nesfarsit de fiecare drama, stiuta sau nestiuta, din intreaga societate socialista-omunista. Jocul personajelor este total diferit, simtindu-se mana regizorului de la inceput la sfarsit: actorii imbraca total pielea personajelor, incepand de la o expresivitatea agentului Ulrich Muhe aratata la nivelul ochilor pana la miscarile dramaturgului Sebastian Koch. Agentul de securitate Ulrich Muhe (in viata reala el insusi urmarit, iar sotia lui avand dosar de colaborare cu STASI) ne trece prin toata paleta de sentimente, dar totul fiind la nivelul ochilor. Privind in ansamblu, fata lui Muhe seamana cu orice fata a actorilor fetis ai lui Kaurismaki, de un imobilism inspaimantator, dar poate de aceea si mai greu de jucat. Corpul lui este la fel de imobil, iar in cele doua scene umane in care este prezentat - sex cu o prostituata si dialogul cu un copil, este incapabil sa aiba un dinamism relaxat, firesc. Sistemul il apasa, iar pentru a supravietui in sistem trebuie sa te adaptezi, sa fii rigid precum regulile. Orice abatere inseamna privarea de libertate pana la urma. De cealalta parte, cuplus Koch - Gedech au un joc uman, miscari pline de normalitate, se intind in pat sau se chircesc, depinde mult de starea lor mentala. Sunt liberi sa isi exprime sentimentele, iar faptul ca sotia, actrita principala, nu se uita niciodata direct la personaje este o dovada ca ea resimte cel mai tare presiunea. Dealtfel si sotul ii spune ca ea nu o sa poate renunta niciodata la actorie, fiind dependenta de evadarea din realitate, iar partea de sfarsit a filmului confirma balanta ei firava.
Per total un film emotionant, real, sfasietor. Smulgatorul de inimi, precum ar zice Vian. 10/10. Nu stiu daca am dat vreodata nota asta.
Dupa parerea mea, filmul ar fi trebuit sa se numeasca "What doesn't kill you, or the way Scorsese should have made "The Departed" . N-am sa va stric placerea vizionarii vorbind despre evenimentele din film (oarecum clasica poveste a baietilor rai si a mobsterilor irlandezi din Boston), insa voi incerca sa explic de ce acest film mi-a placut atat de mult.
Cred ca adevaratul impact al filmului este abordarea intimista a lui Brian Goodman (regizor debutant, insa actor cu state vechi). Desi realizat cu un buget destul de mic, filmul reuseste sa surprinda extrem de elocvent acele momente din parcursul unui om certat cu legea in care lucrurile incep sa se clatine. Il poti numi un film despre schimbare sau un film despre alegeri si consecinte (asa cum spune si tagline-ul), insa rar vezi personaje atat de nuantat si, in acelasi timp, credibil interpretate de doi actori care fac niste roluri exceptionale in rolul celor doi frati intru rele: Brian (Mark Ruffalo), tipul dur care-si ascunde ratarea si dramele interioare in spatele drogurilor, Paullie (Ethan Hawke), tipul sigur pe el insa care realizeaza raul dinauntru. Sunt cateva scene memorabile in film, insa as nedreptati filmul enumerandu-le. Unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut.