Across the Universe (2007)

Inca un musical. E o faza, va trece. Across The Universe - evident, tribut movie Beatles. Ma rog, doar muzicii lor... coveruita urat si dureros urechii in jumatate + din cazuri. In alte cazuri, respectiv cand fac coveruri Bono si Eddie Izzard... si chiar Martin Luther McCoy, e mai bine.

Povestea e apa chioara, aproape la nivel de teen movie peste care spoim ceva activism al anilor de Vietnam, si in prima jumatate aproape ca-ti vine sa-l inchizi, sa-l impachetezi si sa-l trimiti la Polul Nord.

Dupa jumatate insa, situatia se schimba spectaculos. Parca e alta echipa de creatie. (Din pacate vocile sunt tot alea...) E un suflu nou in film, imagini psihedelice, suprarealism, absurd, cabaret, fantasy. Din pacate nu sunt un cunoscator atat de bun al discografiei Beatles incat sa leg asta de vreo perioada de-a lor, insa ultima parte a filmuletului e de-a dreptul watchable. Si listenable.

6/10, vedeti neaparat clipul de mai jos, cel cu armata. V-am pus si trailerul, de curiozitate.

Once (2006)

Indusa intr-o regretabila eroare de ratingul dubios de mare din biblie, m-am gandit sa vad Once. N-a fost un film, a fost un videoclip ingrozitor de lung, cu chitara, pian, cantautori si cu muzica moale, aproape un cosmar muzical. Daca era un vis frumos, poate era macar un clip cu Chris Isaak.

In "film" se intampla doua lucruri: ori se canta live, si ne uitam la actori-cantautori cum... canta live, ori nu se canta live, cand cei doi merg -sa zicem- pe strada, dar se canta de pe caseta, pentru ca in acest film e mai importanta muzica decat cuvintele.

Tot pe muzica soft ne construim propriul nostru film, pe care ni-l si subtitram daca vrem, cu mica imigranta est-europeana care intalneste in Dublin un cantaret de strada lefter, si amandoi... canta. Like the freaking Sound of Music, dar mai dramatic, sub spiritul vremii cruele.

Cand se intampla vreo pauza in muzica pentru... stiti, replicile actorilor, cineva spune cu pupilele dilatate "Wow, that was grand". OK, next song.

Un singur moment am crezut ca intrevad potentialul unei scene mai vii: dupa o cantare (of course) ea iese in coridorul intunecat si pustiu. Ceva ii atrage atentia la capatul celalalt. Muzica aproape ca nu se mai aude, momentul e tensionat... si ea descopera un pian. Argh.

A castigat Oscar pentru cea mai buna coloana sonora originala intr-un film. CE film?! E o coloana sonora ambulanta si lipsita de orice schelet de film. Puteti la fel de bine sa nu il vedeti, ci sa il lasati sa mearga ca zgomot de fundal. Si daca tot faceti asta, macar ascultati ce muzica va place, nu song sung blue pana la dezintegrarea simturilor.

2/10 Muzica a luat un oscar, filmul nu merita mai mult. Mai jos... muzica:

The Happiness of the Katakuris (2001)

Katakurii se pot gasi in zonele muntoase ale Japoniei, sunt inruditi de departe cu specia cantareata von Trapp si le place sa traiasca in grupuri, avand un simt puternic al valorilor familiale.

Isi petrec mare parte din timp facand curat in barlog si asteptand musafiri. Ca intermezzo, canta si danseaza mai ceva ca Heidi pe campii, iar ocazional... sapa.


Remake indepartat dupa The Quiet Family (1998), al coreanului Kim Ji-woon, The Happiness of the Katakuris e o comedie horror de Takashi Miike, care isi trage seva din momentele parodice de musical, fara de care n-ar fi mare scofala de film: afacere de familie lovita de ghinioane peste ghinioane, cu personaje din repertoarul clasic: mama casnica si iubitoare, tata antreprenorial dar putin naiv, fiu cu cazier dar cu o inima mare, fiica la vanatoare de sot, s.a.m.d.

Viata cea "fericita" a Katakurilor este deci o comedie neagra cu niste momente de musical dansant absolut ingrozitoare, la care m-am trezit ca rad de una singura prin casa (si rad si acum, de fapt) - highly enjoyable, macabra si pop-culture oriented in stil parodic si usor suprarealist (momente de karaoke, super eroi, vulcani, eclipse de soare, regina Elisabeta, Sunetul muzicii si rice noodles).

7.8/10

Merita sa vedeti trailerul, surprinde foarte bine esenta fericirii:

The Wayward Cloud (2005)

Redus la directiile primare ale subiectului, filmul Tian bian yi duo yun al lui Ming-liang Tsai ar putea fi o mica perla a filmului modern taiwanez: dragoste in vremea secetei, porno in vremea secetei, pepeni in loc de apa, porno cu pepeni.

Ar putea fi deci sa fie ori o drama reusita, ori o parodie nebuna si bolnava.

Din pacate a iesit musical/comedie. Si sa fim seriosi, cate comedii de limba chineza hilare ati vazut vreodata? Partea muzicala e intr-adevar parodica, dar destul de greu de urmarit cu calm, pentru ca apare cand nu te astepti si are o flamboaiantza care merge ca nuca in perete cu austeritatea asiatica a filmului.

Filmul e cam lent si plictisitor pana la un punct (desi daca adormi, te vei trezi la momentele de vodevil).

Finalul ii mai ridica valoarea printr-o scena parodica de necrofilie, in care totul e chinuit veridic, iar drama iubirii impartasite direct in gura e intinsa ca un cascaval ridicol. Priceless.

6/10

Viva (2007)

Cam pana acolo am vazut filmul - pana unde e taiat posterul - jumatate, apoi am plecat pâş-pâş, sa nu trezesc bodyguarzii.

Filmul Viva este o parodie (nu si comedie) la filmele anilor 70 care explorau cu varful pantofului revolutia sexuala. Nota 10 pentru imagine, costume si decor, nota 3 pentru ora in care nu s-a intamplat nimic notabil pe ecran, cu exceptia jocului exagerat de 70-like al actorilor.

Replici rare, de o falsitate exacerbata (ok, e parodie, poate petru amatorii genului de low budget soft porn din anii 70 chiar e inghitibil, dar... god, chinul a fost prea mare), joc dureros de fortat in fals. Daca era un scurt metraj, zau daca nu-l apreciam pentru efort. Dar 2 ore?!

Recomandabil doar nostalgicilor dupa the psychedelic wild 70's. No rock. Just roll, puff, drink and hump.

4/10

Asa a inceput prima mea seara de TIFF reproiectat la MTzR. Azi e a doua, dar mi-e frica sa ma duc. Mai bine bloggez. :-/