Mediterraneo (1991)

Se da: un grup de soldati cam pampalai, lasati de capul lor, care isi saboteaza singuri misiunea; se cere: film. Romanii ar fi facut o comedie gretoasa si simplista cu catane burtoase si toante, sarbii au ridicat stacheta spre o tragi-comedie simpatica (vezi Karaula), iar italienii... hm, italienii au facut un film de Oscar.

Mediterrraneo e un film pe care l-as vedea in fiecare dimineata de luni, un film de vacanta pe o insula arida in Grecia, cu personaje foarte bine definite si simpatice, modele de personalitati: locotenentul intelectual, contemplativ si temperat, sergentul coleric si zgomotos, aghiotantul romantic si sufletist, dezertorul care pescuieste cu grenada...

Pe langa tipologiile umane, ceea ce mi s-a parut si mai descriptiv in filmul lui Gabriele Salvatores a fost portretul rasei mediteraneene: italieni, greci, turci - una fazza, una razza, pictat (la propriu, in film) intr-un stil amuzant, ironic si auto-ironic, si atat de relaxat incat ai zice ca oamenii aia si-au petrecut toata viata pe insulita Kastellorizo, facand baie goi in golfulet si mancand branza de capra cu pastorita, in timp ce acasa, in Italia, e razboi, Mussolini si reconstructie.

10

Alte filme de acelasi regizor: Io non ho paura
Alte filme cam pe aceeasi tema: Karaula

Once (2006)

Indusa intr-o regretabila eroare de ratingul dubios de mare din biblie, m-am gandit sa vad Once. N-a fost un film, a fost un videoclip ingrozitor de lung, cu chitara, pian, cantautori si cu muzica moale, aproape un cosmar muzical. Daca era un vis frumos, poate era macar un clip cu Chris Isaak.

In "film" se intampla doua lucruri: ori se canta live, si ne uitam la actori-cantautori cum... canta live, ori nu se canta live, cand cei doi merg -sa zicem- pe strada, dar se canta de pe caseta, pentru ca in acest film e mai importanta muzica decat cuvintele.

Tot pe muzica soft ne construim propriul nostru film, pe care ni-l si subtitram daca vrem, cu mica imigranta est-europeana care intalneste in Dublin un cantaret de strada lefter, si amandoi... canta. Like the freaking Sound of Music, dar mai dramatic, sub spiritul vremii cruele.

Cand se intampla vreo pauza in muzica pentru... stiti, replicile actorilor, cineva spune cu pupilele dilatate "Wow, that was grand". OK, next song.

Un singur moment am crezut ca intrevad potentialul unei scene mai vii: dupa o cantare (of course) ea iese in coridorul intunecat si pustiu. Ceva ii atrage atentia la capatul celalalt. Muzica aproape ca nu se mai aude, momentul e tensionat... si ea descopera un pian. Argh.

A castigat Oscar pentru cea mai buna coloana sonora originala intr-un film. CE film?! E o coloana sonora ambulanta si lipsita de orice schelet de film. Puteti la fel de bine sa nu il vedeti, ci sa il lasati sa mearga ca zgomot de fundal. Si daca tot faceti asta, macar ascultati ce muzica va place, nu song sung blue pana la dezintegrarea simturilor.

2/10 Muzica a luat un oscar, filmul nu merita mai mult. Mai jos... muzica:

Adaptation (2002)

Printre genurile mele preferate de povesti sunt metafilmul si metafictiunea, adica cele reflexive si autologice, de tipul Uroboros, care se auto-consuma. Pana ieri, la carti aveam in top Lanark-ul lui Alasdair Gray, iar la iar la filme - Stranger Than Fiction.

Si ieri am vazut Adaptation, care mi s-a parut o mica perla cinematografica bazata pe ideea naratorului care isi scrie singur povestea... sau povestea care il scrie pe narator?

Adaptation merge totusi mai departe de banalul ideii de auto-scriere. Si aici Zeeny se opri, lua o gura de cafea cu lapte si scrise: "Si aici Zeeny se opri, lua o gura de cafea cu lapte si scrise: 'Si aici, Zeeny....' ".

Mai zapacificant de atat este faptul ca scenaristul Charlie Kaufman (personaj in propriul film) include atatea situatii si personaje din realitate, inclusiv scene de la filmarile propriului sau Being John Malkovich (in care iarasi a flirtat cu impletirea realitatii cu fictiunea), incat la un moment dat nu mai stii cine scrie pe cine, daca e autobiografic, daca e fictiune, daca e ecranizare voalata a povestii Hotul de orhidee, daca e documentar despre how to make a movie.

Mr. Kaufman, cu personalitatea lui schizoida, te joaca pe degete ca un papusar si iti schimba decorul brusc, tocmai cand zici ca te-ai prins in sfarsit care e mecanismul.

Din pacate finalul este ingrozitor de prost, lucru pentru care ii scad vreo 2 puncte bune. O nota interesanta o aduce Nicholas Cage, in sfarsit intr-un rol croit parca pentru el, in dublu-exemplar + fat suit and veeery bad hair.

Adaptation va ramane un film bun de tot in topul meu personal, vi-l recomand. Si in schimb, vreau si eu alte recomandari bune de metafilms /metafictions.

Trivia: Donald Kaufman este singurul personaj de fictiune nominalizat vreodata la Oscar :) ... Nu pentru rolul din Adaptation, ci pentru... scenografie.

8/10

Iris (2001)

Un film ingrozitor de trist despre inceputul si sfarsitul lui Iris Murdoch, un film cu multe amintiri despre o scriitoare care si le pierde pe ale ei.

Nu e o lucrare biografica in sensul clasic, ni se dau doar primul capitol al vietii lui Iris si ultimele pagini ale cartii, goale, pentru notitele cititorului.

O nota aparte pentru cele doua versiuni de Iris, Judi Dench si Kate Winslet si pentru Jim Broadbent, in rolul lui John Bayley, sotul lui Iris Murdoch, care a scris si memoriile dupa care a fost facut scenariul filmului.

Cu aceeasi atractie fascinant de morbida a descompunerii omului iubit si a disperarii in fata amintirilor scurtcircuitate, Zee Moviez mai recomanda si The Notebook.

8.8/10

Man On Wire (2008)

Trebuie sa-l vedeti. E cel mai simpatic documentar artistic tip heist movie, cu "raufacatorul" in rolul principal.

Tineti minte Keraban le tetu al lui Jules Verne? Cred ca l-a scris cu premonitia lui Philippe Petit. Ca sa nu plateasca taxa de traversare cu barca a Bosforului, Keraban incapatanatul face inconjorul Marii negre ca sa ajunga acasa, iar apoi, ca sa ajunga iar pe partea cealalta, traverseaza stramtoarea pe sarma.

Philippe Petit este un dansator pe sarma, la fel de incapatanat, care, cand a aflat in anii '60 ca se construiesc in NY niste turnuri imense (World Trade Center), a zis, cu o sclipire de nebun in ochi, "A-ha! Pe acolo o sa merg si eu pe sarma".

Documentarul, cu Petit in rol principal, care e atat de relaxat si amuzant de parca ar fi facut film toata viata lui, ne prezinta toata operatiunea "heist" de ajungere cu tot echipamentul pe acoperisurile turnurilor, pe sub nasul securitatii, si de topaiala pe sarma la 400 de metri deasupra New Yorkului, sub privirile inghetate ale oamenilor de dedesubt si ale politailor care il asteptau cu catusele pe partea cealalta.



Filmul, regizat de James Marsh, e facut dupa cartea cu acelasi nume, scrisa recent chiar de Philippe, si este la fel de tensionat ca orice film de crime and action. A luat si Oscarul anul asta la cel mai bun documentar.

Trebuie sa il vedeti. E nebunesc de frumos.

10/10



si bonus - o inregistrare video de la o operatiune similara pe Sydney Harbour Bridge

Milk (2008)

De 8 ori pe lista de nominalizari la Oscarurile de duminica, Milk este un film biografic despre Harvey Milk, primul homosexual (declarat) ales intr-un post public in California in 1978. Prima femeie intr-o pozitie similara a fost Elaine Noble (1975).
(Apropo de premiere... si premieri, stiati ca primul ministru al Islandei, Jóhanna Sigurðardóttir, este in 2009 primul sef de guvern gay din epoca moderna? :-)

Revenind la Milk, in regia lui Gus Van Sant si avandu-l in rol principal pe Sean Penn... e un film bun, facut cu delicatete si cu talent regizoral, cu mare atentie la spiritul vremii (in decoruri, costume si imagine), cu un scenariu alert si tensionat gradat, iar documentaristii care au lucrat la imaginea lui Penn pentru a o suprapune pe cea a lui Milk au facut o treaba foarte buna.

Penn, care nu mi-a placut niciodata in mod deosebit, a reusit sa ma miste acum si desi nu imi plac nici biografiile si nici povestile legate de activism (politic or whatever), am apreciat valoarea documentaristica of the rise and fall of Milk (despre povestea caruia nu aveam de altfel nici o cunostinta).

Mi-a placut si faptul ca scenariul nu a pus un accent atat de mare pe campanii si pe dezbateri politice, cat mai degraba pe viata personala... apropo de care m-am intrebat de ce incepem povestea atat de tarziu, pentru ca as fi fost curioasa sa vad cum de un barbat gay de 40 de ani fara afinitati de activist se hotaraste relativ tarziu in viata sa ridice vocea pro gay rights (dar chiar si asa filmul a fost suficient de lung - peste 2 ore - ca sa mai fie lungit artificial cu background bio).

All in all... 7.5/10

Ray (2004)

Fimul biografic despre Ray Charles, un muzician genial cu muzica caruia m-a crescut mama si pe care am invatat sa dansez rock’n roll. Cate amintiri mi-a trezit acest film de 2 ore jumatate, care nu m-a plictisit nici o clipa. Jocul lui Jamie Fox mi-a adus aminte de interpretarea ireala aproape a lui Val Kilmer in rolul lui Jim Morrison din Doors. Mi-au placut teribil amanuntele legate de selectia personajului care il va interpreta pe Ray de catre insusi Ray Charles, care l-a provocat la discutie si apoi la interpretare pe Jamie.

Nu pot sa nu fiu subiectiv fata de film, pentru ca am urmarit cu o placere suprema muzica, in care m-am scufundat intru-totul. Cand pe ecran aparea copilul Ray, eu eram la randul meu copil, in sufragerie cu mama si cu magnetofonul din care razbateau sunetele unui cantec de pian indracit, acel melanj de gospel si blues, pantent de Ray. Cand s-a auzit “I Got a Woman” sau “Mess Around” picioarele mele deja se miscau pe cutia pe care mi le sprijin. Incantator si infricosator in acelasi timp puterea cu care muzica te poate transpune si manipula.

Intrigant si interesant la Ray este puterea lui de a ignora faptul ca este orb. Trauma lui majora, care ii devine pana la urma si sursa de putere spre sfarsitul vietii, este moartea accidentala a fratelui lui, la care doar asista, fara a interveni la salvarea lui. Secventa apare in diferite forme de cateva ori in film si impresia pe care mi-a lasat-o mie filmul este ca el accepta faptul ca este orb datorita faptului ca nu a facut nimic sa il salveze pe fratelel lui, de aici puterea lui neomeneasca de merge inainte si de a-i indeplini promisiunea mamei lui, aceea de a nu depinde de nimeni.

Nota: Statul Georgia i-a interzis accesul in tara vreme de 20 de ani, desi fusese nascut acolo, datorita faptului ca a refuzat sa concerteze intr-o sala in care nu aveau voie negrii. Segregatie in floare, in alte zone din Sud Ku Klux Klan omorau in voie, in Africa de Sud inca nu incepuse apartheidul, dar in Marea Britanie colonistii din Jamaica erau deja stigmati.

No Country for Old Men (2007)

Nu am recunoscut stilul Coen. Un film in seria Clint Eastwood, cu tenta mai intunecata. Un film in care Javier Bardem joaca rolul Joker-ului (dealtfel pe toata durata filmului am avut senzatia ca il urmaresc pe Heath Ledger mascat). Are aceeasi putere ca si Joker-ul, cand apare ocupa ecranul, este dealtfel filmat de multe ori de aproape, fata lui masiva, cu falci enorme si cu parul care ii acopera tot chipul aproape il face neuman, fara expresie. Dealtfel el ucide fara remuscare: una din cele mai de efect scene ale filmului, (in care poti recunoaste pe coen, absurdul din XX, in care George Clooney il omoara din greseala pe tipul din debara) este momentul in care Javier ajunge la sotia lui Josh Briolin si o omoara, spunandu-i senin ca o face din simplu motiv ca i-a promis sotului – deja mort).

In rest nu m-a impresionat cum sunt spre exemplu Barton Fink, sau Fargo.
Totusi recomand. Nota: 7-8, pentru jocul actorilor.

The Reader (2008)

Always a sucker for Ralph Fiennes, abia asteptam The Reader. Si am primit o romanta postbelica adolescentina, continuata cateva decenii cu umbra dramatica a razboiului si a lagarelor naziste...

Un film destul de rece, in ciuda intentiei de a umaniza niste simboluri. Povestea in sine nu e teribil de captivanta, dar jocul actorilor, cel putin in prima jumatate, compenseaza.

Un plus pentru Kate Winslet, desi nominalizarea la Oscar pentru rolul din filmul asta nu-i va aduce nimic. Revolutionary Road a fost un rol mult mai bun, imho.

6/10

Slumdog Millionaire (2008)

Nu ma asteptam de la autorul Trainspotting si 28 Days Later, Danny Boyle, sa scoata un asemenea film de coloratura... estica. Mi-a placut de la cap la coada, fiecare minut din cele 2 ore.

Ecranizare si adaptare a cartii Q&A de Vikas Swarup, Slumdog Millionaire, cu 4 nominalizari la Golden Globes/2009, e povestea unui sarantoc chaiwallah din mahalaua Juhu din Bombay, care, bantuit de o dragoste din copilarie, participa la emisiunea Vrei sa fii milionar? ca sa o gaseasca pe ea.

N-am citit cartea, dar daca ar fi sa pariez, momentele dickensiene tip Oliver Twist si David Copperfield sunt aportul echipei britanice care a lucrat la film.

India beneficiaza de aceeasi imagine familiara a natiei de mahala si a razboaielor religioase, fiind taramul unde poti ajunge from rags to raja pentru ca odata ti-a fost scris sa salvezi din ploaie un mic Rama albastru si sa dai de pomana 100 de dolari unui baiat cersetor, orbit cu lingurita. Fiecare moment din viata ta isi poate afla intrebarea potrivita... la un concurs popular de televiziune. Foarte Rushdie-like.


I-as fi dat 9, pentru finalul siropos-dramatic, dar m-am razgandit vazand momentul bollywoodian pe care ruleaza distributia de la sfarsit si am ras din tot sufletul.

10/10
(Poate merita mai putin, dar am o slabiciune pentru India, sa-mi fie iertata, cititor-ji)

Vicky Cristina Barcelona (2008)

Woody Allen la regie, Javier Bardem in rol principal, Penelope Cruz in rol secundar si 4 nominalizari la Golden Globes/2009.

Reteta de succes? Nu tocmai.

Vicky Cristina Barcelona are un subiect usurel si cam telenovelistic despre un trio amoros care tinde sa devina patrat in decorul pasional-exotic al Spaniei - o poveste de dragoste la care viseaza multe femei in timp ce spala vasele murdare lasate in chiuveta de barbatul personal.

Personajele principale, cele doua americance venite in vacanta in Barcelona cu directii sovaitoare in viata, palesc in fata cuplului bomba Bardem-Cruz, care tin singuri tot spectacolul, plini de verva clocotitoare latina. Doar pentru ei doi filmul merita vazut.

Daca esti barbat, probabil o sa te plictisesti cam tare. Daca esti femeie, o sa te identifici cu cele doua americance si sa ramai foarte dezamagita de final. Nu e ca-n filme, e ca-n viata. Fantezia e gata, snap out.

6/10

The Curious Case of Benjamin Button (2008)

Adaptata dupa o nuvela de F. Scott Fitzgerald (citeste-o aici), povestea vietii traita invers de Benjamin Button mi-a adus aminte deopotriva de nuvelele SF ale lui H. G. Wells si de Forrest Gump. Putin si de Legends of The Fall (din cauza asocierii cu Brad Pitt si a ratacirii lui prin lume).

E un film trist si impresionant prin perspectiva timpului biologic care ticaie inapoi, dar care -mie, cel putin- nu mi-a aratat decat varful icebergului.

E acel gen de poveste-puzzle, pe care o construiesti din pagini de jurnal, carti postale si amintiri, banuind un mister care planeaza pe deasupra.

Si astepti atat de tare momentul crucial al intrigii, in care sa te poti arunca definitiv in tragedie, dar el ramane mereu dupa cortina, si tot ce obtii sunt puncte terte de vedere, cand tu nu vrei decat un narator omniscient, care sa iti ridice valul de minuni al lumii.

Si tocmai pentru ca personajul principal e usor absent din poveste, Benjamin Button primeste doar

8/10

Die Fälscher (2007)

Oscar pentru Cel mai bun film strain in 2008, bazat pe o poveste adevarata (a contrafacerii unor sume enorme de lire englezesti de catre nemti), film austriac despre evrei in lagarele naziste.

Do we have a winner sau batem apa in piua pe aceleasi povesti demult fumate?

Actually we have a winner. The Counterfeiters este un film bun. Chiar daca e un film de razboi, cu lagare si evrei, nu e genul reminiscent cu sechele a la Sophie's Choice, nici nu se amesteca pe front ca The Pianist si nici nu este atat de violent dramatic ca Schindler's List.

Perspectiva povestii are micile ei defecte: totul se intampla din punctul de vedere al personajului principal, jucat excelent de Karl Markovics. E pacat totusi ca mi se restrang toate perceptiile la un singur personaj. Imaginii ii lipseste deschidere, pentru ca se pliaza pe simtul acut al autoconservarii al lui Solly (pe principiul tagline-ului It takes a clever man to make money, it takes a genius to stay alive).

Unul din cele mai dramatice si trist ironice momente e vazut de Solly de la departare, prin gratiile de la geam. Filmarii ii lipseste forta omniprezentei, dar compenseaza printr-un personaj principal foarte vivid.

8.5/10

WALL.E

Sunt aproape convinsa ca pentru o perioada robotzancul romantic si gunoier Wall.E va face la fel de multe victime ca si E.T. la vremea lui. Vorbeste la fel de "mult", are aceeasi privire blajina de bovina extraterestra si e... "cute".

Mai vine si cu morala eco in subtext (the planet died, long live the planet), plus ingredientul secret al sentimentelor la roboti (a la Bicentennial Man si A.I.).

Pentru o animatie aproape muta, mi-a placut. Are o coloana sonora frumoasa, dar personajele nu sunt chiar memorabile, nici originale (in EVE il tot revedeam pe Marvin din Hitchhiker's Guide to the Gallaxy iar in Wall.E pe E.T. - iar altii chiar acuza filmul ca e rip off dupa Short Circuit, pe care nu l-am vazut).

Scenariul nu iese din tiparele clasice ale unei aventuri spatiale cu un pic de romance si are prea putin umor... ca sa prinda si la copii, care cel mai probabil nu vor intelege mai nimic.

7.5/10