Public Enemies (2009)

"Public Enemies" e un mix putin straniu, s-ar putea spune. Unii spun ca Michael Mann si-a pierdut agerimea regizorala, altii ca actorii sunt insuficient exploatati (mai ales Bale). Mie mi s-a parut ca Mann e pe val, facand o miscare curajoasa cu filmarile digitale in HD, which takes us to the main point: filmarile dau o perspectiva cu totul noua asupra unui gen exploatat frecvent de catre cineastii americani.
Prima reactie e amestecata: in mod clar nu e un film de popcorn, de vazut la Mall. As zice ca modernitatea tehnicii, in mod paradoxal, ajuta la crearea atmosferei de epoca, prin amanunte subtile, lumini atent studiate si niste unghiuri de filmare deloc hollywoodiene, dar extrem de rafinate. De fapt cred de aici dezamagirea unora ce critica filmul; "Public Enemies" reuseste sa fie epic fara sa fie hollywoodian, reuseste sa construiasca niste caractere credibile fara o poveste "in your face", reuseste sa ne arate imaginea unei Americi macinate de Marea Depresiune prin mici amanunte filmate elocvent. Un film curajos, studiat, foarte lucrat si in acelasi timp atipic si nu pentru toate gusturile, asa cum ar trebui sa indrazneasca sa fie mai multe filme mainstream. Un film pe care-mi doresc sa-l revad, pentru ca simt ca are mult de oferit si la a doua vizionare.
8.9/10 (pentru o oarecare lipsa de consistenta a personajelor secundare), but it would be rather a 9.

Drabet (2005)

Partea finala a trilogiei lui Per Fly despre tragedia clasei de mijloc (alaturi de Arven si Bænke), Drabet (sau Manslaughter) mi-a lasat aceeasi impresie de sobrietate rafinata intalnita la multe filme nordice vazute in ultimii ani.
Spre deosebire de celalalt film despre care am scris recent aici (care, chiar daca e un film foarte bun, pana la urma, apasa intr-un mod oarecum duplicitar unele resorturi pentru a extrage reactiile spectatorului), Drabet e un film onest, realist, cu o poveste nuantata despre dileme morale, compromis si integritate. Este povestea unui om care face alegerile in care crede, insa care nu se dovedesc neaparat cele mai bune alegeri, and it ain't a story with a happy ending. Am remarcat jocul lui Jesper Christensen si tonul retinut al cinematografiei lui Per Fly, in contrast cu momentele intense ale filmului. Filmul e inchis elegant, printr-o metafora reusita: evitarea prabusirii si singuratatea lui Carsten.

Un trailer aici.
9/10

Los Lunes al sol (2002)

Luni de fiere, luni de soare: Deprimant film, dar mai actual ca niciodata: o introspectie plina de emotie in viata unor fosti angajati pe un santier naval, (inchis din cauza coreenilor), care nu isi pot reface viata. Javier Bardem are aceeasi prezenta uluitoare pe ecran, si este secondat magistral de intreaga echipa, in care l-am remarcat pe Enrique Villén din Crimen ferpecto, spumoasa comedie din 2004.

Culoarea fantastica din santierul naval, care contrasteaza cu depresia din mintile personajelor. Diminetile de luni, cu soare jucaus contrastand cu becul din toaleta barului, programat sa se stinga automat. Copii care apar in film, in contrast cu vietile sfarsite si fara rost ale celor 5, ramasi 4. Persistenta lui Lino in dezacord cu acceptarea pasiva a lui Santa. Calmul australian in contrast cu vivacitatea si nervozitatea spaniolilor. Si sa nu uitam, Spania anilor 2000 era in plin boom economic, mii de romani emigrau catre noul El Dorado al Europei.

Un film care te readuce cu picoarele pe pamant, care iti arata fata sordida a batranetii singuratice, care iti reaminteste ca trebuie sa iti pese de cel de langa tine in orice situatie ai fi. Un film care, in acelasi timp, exulta a joie de vivre, Santa spargand un al doilea felinar dupa ce pe primul a simtit ca l-a platit nevinovat fiind. Tot el mancand branza elvetiana si imbogatind germana helveta cu noul "Imi pare bine sa te cunosc" aka "Sprengler".

9/10