Pride and Glory (2008)

Cand o apuci pe cararea prea batuta a filmelor cu politisti corupti, cu familii de politisti si cu inevitabila confruntare good cop-bad cop, e important sa gasesti un catch care sa te diferentieze oarecum de restul gloatei.

Cred ca Gavin O'Connor l-a gasit, si desi Pride and Glory nu e o capodopera a genului, ceea ce-l ridica este felul in care sunt portretizate personajele, atat cele principale cat si cele secundare. Nu mi se intampla des sa vad oameni in filme, cu atat mai putin in cele politiste, desi tendinta generala este e a umaniza omul legii.

Si apropo de filme cu politisti, 'mnezeu stie care o fi perceptia generala a americanilor despre politaii lor, dar tot timpul am stat sa imi imaginez cum ar arata un asemenea film cu gaborii nostri gusati si burtosi si cu privirea albastra pe sub chipiu...

Frumos personajul si jocul lui Colin Farrell, mi-a placut si Edward Norton, desi e departe de a avea un rol de compozitie. Cateva momente rizibile sunt reusit compensate de vreo 2-3 scene destul de puternice, despre care m-am amuzat sa citesc ca au oripilat publicul din cinema-urile americane :)

6.5/10

Ne le dis à personne (2006)

O poveste politista extrem de elaborata, cu acel gen de scenariu care nu te lasa sa te joci cu posibilitatile, te incurca intr-o plasa de piste false si fundaturi, iar la sfarsit, Agatha Christie m.o., bang, the confession.

In ciuda labirintului, pe alocuri cam neplauzibil si fortat, Ne le dis à personne al lui Guillaume Canet e un thriller destul de solid, cu actiune alerta, cu actori buni - mi-au placut François Cluzet, André Dussollier si Kristin Scott-Thomas - si presarat cu accese de romantism usor siropos care aduce filmele franceze, fie ele cat de hardboiled, mai aproape de privitor.

Un plus si pentru coloana sonora, aleasa cu grija si aparand foarte rar, doar in momentele sensibile.

7.5/10

In the Electric Mist (2009)

Rin Tin Tin:

"And the past is now your future.." - DCD

In the Electric Mist e acel gen de film. Either hate it or love it. Si daca e vorba sa-ti placa, nu e usor s-ajungi acolo, pentru ca Electric Mist e un film-aluzie. De la trecutul intunecat al sudistilor pana la uraganul Katrina (discret pomenit), de la cliseele verbale ale Sudului pana la stereotipurile tipice pentru hardboiled detective stories (masini decapotabile, interogatorii ad-hoc, etc), Electric Mist reuseste sa treaca prin toate, ambiguu si psihedelic, si nu se opreste la ele, ci merge mai departe, intr-un dimensiune suspendata, halucinatorie, unde soldatii razboiului de secesiune bantuie mlastinile de langa oras si unde drumurile ce duc in afara orasului te intorc, inexplicabil, in acelasi spatiu fantomatic. Unde lucrurile nu-si gasesc pacea, unde superstitiile au trup si forma, si unde granita dintre fictiune si realitate e subtire ca un abur ce pluteste deasupra mlastinii.

8.5/10


Zeeny:

Ia spuneti voi, piratii mosului, de cand n-ati mai vazut un film politist cu Tommy Lee Jones (in rolul politistului principal)? Si nu-i asa ca abia asteptati sa vedeti un film cu prostituate moarte, un mafioso local si o crima veche de 40 de ani, rezolvate toate de batranul politai cu un dosar putin subred din cauza alcoolismului si a oamenilor rai care ii pun bete in roatele investigatiilor?

Desi povestea din In the Electric Mist e cam expirata, filmul nu e tocmai rau: good acting, good directing & filming, coloana sonora faina si un iz de mister si de "hoodoo", pe care eu il simt pe sira spinarii in toata filmele in care se aude dialectul cajun de Louisiana.

Regizat de Bertrand Tavernier, filmul este o ecranizare a unuia din best seller-urile politiste ale lui James Lee Burke, scriitor american de mystery & crime novels, in care personajul politistului Dave Robicheaux pare sa fie ceva mai complex si mai interesant decat cel oferit lui Jones in filmul asta.

Un bonus point pentru John Goodman, foarte sobru si slick in rolul mafiotului (si cu o barba foarte... becoming)

PS. Daca reuseste careva sa imi trimita si mie piesa pe care se deruleaza genericul... you'd be a sweetheart :-)

6/10

36 & 73

Zilele trecute, plictisindu-ma de serialele la care orice mic-burghez (mai mult sau mai putin intelectual) se uita, am zis c-ar fi bine sa schimb putin aerul, si, ca de obicei, am recurs la solutia ultima a oricarui cinefil care constata ca, brusc, viciul lui drag a inceput sa-l plictiseasca. Adica m-am intors la cinematograful european, Purgatoriu in care ajungem cu totii cand ne dam seama, in orbirea permanenta provocata de Hollywood - pentru ca, nu-i asa, straluceste ceva mai orbitor ca Hollywoodul ?:) .
Drept care-am luat la mana doua filme frantuzesti, dupa ce-am vazut ca-s cu Daniel Auteuil (actor care mie, personal, imi place foarte mult), dar si atunci cand mi-am dat seama ca totusi nu parasesc pe de-a-ntregul teritoriul comercial in care am esuat de ceva vreme (ambele sunt cop flicks, histoires de flics, sau cum vreti voi sa le spuneti: filme politiste).
O surpriza foarte misto, desi cel mai nou dintre ele nu e neaparat cel mai bun. Sa le luam in ordine:

MR 73:
Cel mai nou. Police drama, politist damnat, ofiteri corupti, confruntarea finala cu the bad guy, end of story lacrimogen. Cu toate astea, personajul lui Auteuil e credibil, uman, chiar daca filmul e doar putin peste medie. Cu exceptia finalului, putin patetic, filmul e misto, desi nu se ridica la cotele unui Jar City (la asta contribuie si enigma crimelor, solutionata foarte nashpa, cinematografic vorbind).
Nota: 7.9
36 Quai des Orfèvres
Aici lucrurile stau altfel. Filmul are substanta, the bad guy is a real bad guy (ma refer la tipu' ras in cap care trage cu trancanu', sa fim clari - o sa vedeti voi care), e o placere sa-l vezi pe Depardieu urcand egoist pe treptele carierei, problema e cand privesti deciziile personajelor. Decizii care sunt cumva nerealiste, personajele sunt cam cartoonish. Dramele lor sunt oarecum false, fabricate. Nu lipseste nici partea patetica, but what the heck, it's a cop drama, daca politistii sunt niste duri, si dramele lor trebuie sa fie hardcore.
Nota: 7.9

Bottom line: un regizor cu stil, cu defectele lui, dar in mod clar doua guri de aer proaspat dupa labele venite de la Hollywood, de ceva vreme buna incoace, deja.

Sleuth (1972 si 2007)

Cele doua filme Sleuth sunt bazate pe piesa de teatru a lui Anthony Shaffer si pastreaza amandoua acea teatralitate specifica scenei si o distributie minima de... 2.

Cel din 1972, cu Laurence Olivier si Michael Caine, in regia lui Joseph Mankiewicz, este o joaca de la un capat la celalalt, un flirt cabotin al personajelor care nu-s niciodata ceea ce par a fi.

Atmosfera e relaxata - sunt anii '70, cand suna la usa, nu te astepti sa fie chiar Alex de Large, dar are totusi un pronuntat aspect grotesc din cauza jocurilor si jocului dus atat de absurd de departe.


10/10



Sleuth din 2007 beneficiaza de bagheta unuia din preferatii mei, Kenneth Branagh. M-am mirat doar ca n-a jucat chiar el in rolul lui Milo, dar probabil Jude Law a facut o treaba mai buna. Alaturi de el,... tot Michael Caine, jucand celalalt rol principal, 35 de ani mai tarziu.


Varianta din 2007 isi pierde relaxarea. Jocul ramane, dar e incordat si rece, mai degraba un duel.

Desi mi-a placut agatarea neortodoxa a camerei de filmat in cele mai neobisnuite colturi si mi-au placut si actorii... cred ca scenariul a avut de pierdut in fata brizbizurilor fancy de filmare.

Daca la originalul din '72 mi-a placut exact acea gregaritate prefacuta a teatrului, pentru ca pe scena se moare si se omoara comentand pe larg evenimentul, cel din 2007 e sec, rece si la obiect. Cam ca in viata.

8/10



Desi pare neobisnuit sa vezi un original si un remake unul dupa altul, le recomand la pachet. Nu-s la fel si pot fi considerate... episoade din Michael Caine acum si atunci.

Untraceable (2008)

Te opresti pe strada cand e accident? Intinzi gatul ca o girafa haína sa vezi daca e sange pe jos? Daca s-au intins creieri pe trotuar? Daca mai respira? Te uiti la filme pe net cu accidente stupide si violente, cauzate de idiotenia omului sau simtul umorului bolnav al vietii? Da, si eu o fac cateodata...

Din toate tipurile de voyeurism, cel din fata mortii e cel mai fascinant - si asta e singurul merit al filmului Untraceable, ca iti serveste sub nas ideea asta (care te face si mai al dracu' de curios).

In rest, cum am zis la taguri - snuff, politist, thriller. The usual internet serial killer stuff. Would you... kill with him?

5/10

Street Kings - We don't need another hero (2008)

Am vazut Street Kings intr-o seara, cu geamul deschis, cu zgomotele sporadice ale noptii intrand in casa, intr-o capitala din Europa, care, desi foarte cosmopolita si eleganta, poarta din plin stigmatul Mafiei. Voiam un film bun de actiune, care sa livreze exact ce-aveam nevoie: o seara relaxata si un somn bun dupa.
Ei bine, n-a fost chiar asa. Nu ca n-as fi dormit bine: insa am terminat filmul cu senzatia aceea de vaga iritare, cand te simti putin pacalit. I mean, i like it cheap, dar imi place ca filmul sa-si asume asta, sa existe putin self-consciousness, sa nu incerce sa ia spectatorul de prost.
Una peste alta, classic story despre politistii corupti si politistul singuratic, cu probleme, a bastard himself, care reuseste sa se bata cu pericolele strazii si cu coruptia departamentului in care lucreaza, fighting fire with fire.
Lucrurile stand asa, imi puteti explica.. de ce la final il transforma regizorul (aproape) intr-un super-erou? For fuck's sake, unde e nervul lui Scorsese, unde ticalosii erau ticalosi, where's da flavor, where's da savor?
Parca mai demult, cand se lucra dupa retseta, se adaugau si condimentele necesare. Acum trebuie adaugata multa corectitudine. Sa nu fiu gresit inteles, filmul e violent, ba chiar foarte dur pe alocuri (un cadru cu o impuscatura in figura care mutileaza pe saracul chink, etc.), insa la final concluzia e "profund moralizatoare". De ce sa pacalim spectatorul, cand am afirmat sus si tare la inceput c-avem de-a face cu niste ticalosi?
Macar de-asta il respect pe Oliver Stone: a facut "U Turn", un film cu jerks de la un cap la altul. Fara personaj pozitiv. Fara compromisuri. Probabil trebuie talent si pentru asta. Si coaie.

End of story.

5.5/10

88 minutes (2007)

"He has 88 minutes to solve a murder. His own" - ain't that a heart pounder.


Ma uitam acum cateva zile la o inregistrare a AFI Life Achievement Award, obtinut de Al Pacino in 2007 si desi nu-s tocmai un fan al lui Al, am simtit iar izul de testosteron pe care il emana, fie ca e zdrentaros ca in Serpico, moderat gay in Dog Day Afternoon sau crai de cazarma ca in Scent of a woman (apropo, daca are cineva originalul italian Profumo di donna, cu Vittorio Gassman, I would appreciate a copy, l-am vazut acum vreo 10 ani si nu mai dau de el).


Desi tagline-ul filmului anunta ceva adrenalina, mister si parca un ecou de Saw, rezultatul e destul de slab.

Cele 88 de minute se desfasoara destul de lent si stilul de abordare te tine inafara. Ar fi fost de preferat un unghi real time, [rec]-like, in care sa simti cum ticaie fiecare minut, "tic tock, doc".

Pacino e misto, ca de obicei, dar personajul sau e cam relaxat. Fie el si cel mai tare din parcare forensic psychiatrist, calmul lui englezesc ma scoate din pepenii mei romanesti.

Replica "Mai ai 88 de minute de trait" nu baga actiunea pe ffw, cum te-ai astepta, ci filmul se desfasoara intr-un pas destul de lent. Povestea din background e cam intortocheata, apar prea multe muieri atarnate de picioare si hacuite moderat, scenariul e trenant, finalul e prea clasic. M-am plictisit la filmul asta.

6/10.