Mediterraneo (1991)

Se da: un grup de soldati cam pampalai, lasati de capul lor, care isi saboteaza singuri misiunea; se cere: film. Romanii ar fi facut o comedie gretoasa si simplista cu catane burtoase si toante, sarbii au ridicat stacheta spre o tragi-comedie simpatica (vezi Karaula), iar italienii... hm, italienii au facut un film de Oscar.

Mediterrraneo e un film pe care l-as vedea in fiecare dimineata de luni, un film de vacanta pe o insula arida in Grecia, cu personaje foarte bine definite si simpatice, modele de personalitati: locotenentul intelectual, contemplativ si temperat, sergentul coleric si zgomotos, aghiotantul romantic si sufletist, dezertorul care pescuieste cu grenada...

Pe langa tipologiile umane, ceea ce mi s-a parut si mai descriptiv in filmul lui Gabriele Salvatores a fost portretul rasei mediteraneene: italieni, greci, turci - una fazza, una razza, pictat (la propriu, in film) intr-un stil amuzant, ironic si auto-ironic, si atat de relaxat incat ai zice ca oamenii aia si-au petrecut toata viata pe insulita Kastellorizo, facand baie goi in golfulet si mancand branza de capra cu pastorita, in timp ce acasa, in Italia, e razboi, Mussolini si reconstructie.

10

Alte filme de acelasi regizor: Io non ho paura
Alte filme cam pe aceeasi tema: Karaula

The Boy in the Striped Pyjamas (2008)

Un subiect niciodata epuizat - al doilea razboi mondial, cu cel mai prolific subiect - lagarele de concentrare.

Baietelul in pijama dungata marseaza pe latura inca subexploatata: inocenta copiilor in fata atrocitatilor razboiului oamenilor mari, iar povestea asta e ecranizare dupa cartea cu acelasi nume a irlandezului John Boyne.

Ca si cartea, devenita best seller, filmul e ingrozitor de apreciat, dar mie mi se pare overrated. Poate din cauza prea-plinului de filme pe subiect, care se agata de un unic pretext putin deosebit pentru a lua iar in picioare tot drumul plin de glod al lagarului, al tratamentului subuman aplicat detinutilor, al nazistului implacabil, blah blah, yada yada.

Marele plus (adica acel twist care il diferentiaza in multime) este finalul. Din pacate e un film cam de familie, destul de retinut in hardcorisme de razboi. Iar consumatorul de film, harsit in pleiada de filme de gen si cu simturile batucite, obtine din final un climax scurt si nesatisfacator.

6.9/10

Pe aceeasi tema larga mai vezi aici pe blog si: The Reader, Defiance, The Counterfeiters (care chiar merita)

...si desigur Lista lui Schindler, Sophie's Choice, The Pianist, La vita e bella, Zwartboek, s.a.

Vals im Bashir (2008)

Nu prea imi plac filmele de razboi, dar Vals cu Bashir a fost atat de premiat anul trecut, incat... l-am vazut.

Filmul, nominalizat la Oscar la sectiunea Cel mai bun film strain, e un documentar animat israelian despre masacrul din taberele de refugiati Sabra si Shatila, unde un numar inca neidentificat de civili palestinieni (intre 300 si 3000) au fost impuscati de milita falangista in '82, in timpul invaziei Libanului de catre Israel, dupa asasinarea lui Gemayel Bashir, viitor presedinte al Libanului.

Filmul este interzis in tarile arabe, in Liban l-au vazut recent, in cerc restrans, doar cateva sute de oficiali, istorici si critici de film.

Personajele sunt reale, chiar si numele veteranilor de razboi au fost pastrate. Regizorul, Ari Folman, fost combatant in razboiul din '82, se foloseste de pretextul unui cosmar pentru a recupera amintiri blocate 20 de ani in urma.

Esti pacalit de faptul ca e un desen animat, dar in realitate e un reportaj putin romantat (pretextul viselor, al psihologului, al cautarilor fostilor camarazi de razboi pentru marturii)
despre un moment istoric si militar controversat.

Nu primim un raspuns. Nu stim daca israelienii au permis cu buna stiinta masacrul palestinienilor de catre libanezi. Primim la sfarsit, fara vreo tranzitie prea maiastra intre desen si viata, filmari reale din taberele respective dupa masacru.

Nu prea ii pot recunoaste calitatile documentare (si - sincer - m-a plictisit), dar ceea ce este admirabil e ceea ce criticii au numit "inventarea unui nou limbaj cinematografic", melanjul de animatie, documentaristica, film artistic, psihologia amintirilor, razboi, istorie.

L-a mai vazut cineva? Cum vi s-a parut?

Un long dimanche de fiançailles (2004)

Inca un film de Jeunet, care isi incearca abilitatile cu toate tipurile de film - comedie neagra, dark fantasy, SF, "white" comedy & fantasy si war drama.

Un long dimanche de fiancailles, cat este el de war drama si romance, pastreaza cateva din ingredientele retetei de care vorbeam acum cateva zile: culorile retro interbelice, un narator curios ca un detectiv particular, putina magie, foarte multa delicatete.

Firul povestii e cam labirintic, dar nu te tine pe marginea scaunului - dupa o vreme renunti chiar sa mai iei notite si te duci cu valul, captivat aproape fara voie de viata ca-n filme.

7.7/10

The Reader (2008)

Always a sucker for Ralph Fiennes, abia asteptam The Reader. Si am primit o romanta postbelica adolescentina, continuata cateva decenii cu umbra dramatica a razboiului si a lagarelor naziste...

Un film destul de rece, in ciuda intentiei de a umaniza niste simboluri. Povestea in sine nu e teribil de captivanta, dar jocul actorilor, cel putin in prima jumatate, compenseaza.

Un plus pentru Kate Winslet, desi nominalizarea la Oscar pentru rolul din filmul asta nu-i va aduce nimic. Revolutionary Road a fost un rol mult mai bun, imho.

6/10

Che: Part One (2008)

Absolut dezamagitoare prima parte a seriei biografice Che, El Argentino, a regizorului Steven Soderbergh.

Filmat si gandit in acelasi stil ca si I'm Not There, cade in pacatul adevarului istorico-documentar in defavoarea unei constructii armonioase a filmului artistic.

Trei sferturi din film avem parte de puneri in scena ale bucatilor de arhiva video cu Che la interviuri, in cadrul conferintelor si plenurilor internationale, presarate cu imagini repetitive din lungul drum prin padure al guerilleros cubanezi pe cale de a deveni dintr-o gramada de tarani analfabeti o armata revolutionara.

Ultima parte a filmului cazeaza garnizoana la Santa Clara (...se despierta para verte) si avem parte de o serie lunga de scene de razboi de mana a doua, victorie, urmeaza Havana, The End.

Nu primim contextul implicarii lui Ernesto in revolutia cubaneza, nu vedem cum a ajuns mana dreapta a lui Fidel, nu stim de ce doctorul argentinian ajunge sef de gherila cubaneza.

Imaginea lui Benicio del Toro ca Che Guevara are meritul echipei de machiaj si al unui cameraman bun, asta pentru scenele de documentar. In restul timpului, el Che sta mai mult cu spatele, preferand sa ramana reprezentativ prin silueta cu basca sau sapca verde si prin tusea astmatico-dramatica ce agaseaza in primele minute de film.

Slab. Sa vedem totusi si partea a doua, dar fara asteptari prea mari.

6/10

Defiance (2008)

As fi putut la fel de bine sa pun un subtitlu in genul "Magie si sarlatanie in filmele lui Zwick". Fara indoiala, Zwick e un regizor foarte priceput. Cel putin filmele lui arata ca fiind facute de oameni priceputi, si nu poti sa ignori dimensiunea epica a lor. Eu cred ca-ti trebuie un anume crafting skill (nu l-as numi neaparat talent) si pentru asta.

Insa, la fel, nu poti sa ignori imensa cantitate de sirop turnata chiar si peste cele mai atroce situatii. Zwick e magicianul perfect, his movie sprinkles magic almost constantly. Dar, la un moment dat totul devine prea mult, si iti dai seama cat de cheesy e toata treaba de fapt..

Daniel Craig e bun ca de obicei; actorul care constituie a mild revelation e Liev Schreiber (pe care, personal, nu l-am simpatizat niciodata si nici nu l-am remarcat in vreun rol bun). Liev intruchipeaza bine pe Zus si ilustreaza bine criza familiala (un alt artificiu pentru a ne indulci cu impacarea fraterna).

6.6 / 10

The Ghosts of Abu Ghraib (2007)

Experimentul Milgram se intreba in '61 cat rau fizic poti sa faci unui om daca ti se spune de catre o autoritate "nu tu, ci eu sunt responsabil pentru asta; tu fa ce ti se spune; e ok. n-o sa moara."

Pornind de la premisele experimentului de mai sus, un exemplu de obedienta comportamentala, documentarul Ghosts of Abu Ghraib povesteste despre torturile aplicate de soldatii americani irakienilor din inchisoare.

Tagline (min. 13:21):
"If it looks like the enemy, shoot it."
"I've really never been outside the US. Everything looks like the enemy to me."

Se da o gramada de oameni, aparent buni ca painea calda, exemple de soldati care isi apara patria si care s-au nimerit sa fie gardieni la cea mai importanta inchisoare din Irak. Detinutii sunt irakieni, actiunea se intampla in anno domini 2003.

Acesti oameni cu frica lui Dumnezeu superiorului in grad primesc ordine si specificatii clare cum sa tortureze prizonierii. Nu ca in evul mediu, pentru ca omul modern si-a dat seama (remember room 101 a lui Orwell?) ca tortura psihica cere mai putin efort.

Si acesti oameni, filmati in intimitatea caselor lor, imi povestesc cu seninatate ca [assume quasi-angelic pose] trebuia sa faca asta, ca era razboi, astea erau ordinele, aia erau dusmanii tarii, a fost greu si pentru mine, in fiecare zi trebuia sa uit ce vazusem cu o zi inainte, sa imi amortesc spiritul.

Then stop fuckin' grinning:


sursa foto

Si acum cronica de film, pe scurt.

E documentat, are acea aura de seriozitate HBO, are credibilitate, are perspective din interior (garzile si detinutii) si din exterior, are empatie, are decenta sa imi puna subtitrari pe confesiunile in araba... nu dublari (sic!). E impotriva lui Rumsfeld si a lui Bush.

Dar imi prezinta foarte prost (adica intr-o lumina buna) pe cei cativa gardieni implicati mai evident si nu stiu daca intentia este sa ma faca sa le plang de mila bietelor marionete trimise la Curtea Martiala in locul omului care tragea sforile sau sa dau din cap sfatos si sa zic, fenomenal behaviorismul uman, ce poate face din mintea plebei o autoritate legitima in ochii lor...

Si cand te gandesti ca scandalul a pornit de fapt de la mania de a face poze la orice. Cu tine in ele, Kodak moment style:

"U! Uite cadavrul plin de sange al celui care a murit din motive independente de ranile deschise, sa ii spunem... infarct. Ce-ar zice mama sa-i trimit o poza noua cu mine... si cu el?"


sursa foto

8/10, desi nu-l percep tocmai impartial

Slaughterhouse Five (1972)

Iar un film de razboi, dar asta pentru ca m-am lasat impresionata de recomandarile pe gen ale imdb :)

Slaughterhouse Five e unul din acele filme care ma va face sa citesc si cartea dupa care a fost facut ecranizarea (e.g. Trainspotting), trezindu-mi curiozitatea in legatura cu felul in care Vonnegut a vazut de fapt aceasta "desprindere de timp" a personajului principal (unstuck in time).

Apropo de el, Billy Pilgrim (jucat de un cvasi necunoscut Michael Sacks) nu mi-a placut deloc si iarasi vreau sa vad daca e o scapare a filmului sau a cartii. In productiile SF despre salturi in timp, accentul cade mai mult pe procesul in sine, decat pe o buna conturare a personajelor. Daca cele din jurul lui Billy, desi secundare, au o creionare buna a tipurilor umane pe care le reprezinta, Billy ramane prin toate "nemuritor si rece", ingenuu, apatic... si blond, barbatul american pre-epoca emanciparii a la Mad Men.

Cu putine stangacii, cu tranzitii bune intre timpuri, fara alunecari in ridicolul anilor '70 cand venea vorba de efecte speciale (si extraterestri) si sprijinit de o coloana sonora clasica, filmul merita un

7.5/10

P.S. Se anunta si un remake Del Toro.
P.P.S. No trailer. Daca il gaseste cineva, gimme link.

Die Fälscher (2007)

Oscar pentru Cel mai bun film strain in 2008, bazat pe o poveste adevarata (a contrafacerii unor sume enorme de lire englezesti de catre nemti), film austriac despre evrei in lagarele naziste.

Do we have a winner sau batem apa in piua pe aceleasi povesti demult fumate?

Actually we have a winner. The Counterfeiters este un film bun. Chiar daca e un film de razboi, cu lagare si evrei, nu e genul reminiscent cu sechele a la Sophie's Choice, nici nu se amesteca pe front ca The Pianist si nici nu este atat de violent dramatic ca Schindler's List.

Perspectiva povestii are micile ei defecte: totul se intampla din punctul de vedere al personajului principal, jucat excelent de Karl Markovics. E pacat totusi ca mi se restrang toate perceptiile la un singur personaj. Imaginii ii lipseste deschidere, pentru ca se pliaza pe simtul acut al autoconservarii al lui Solly (pe principiul tagline-ului It takes a clever man to make money, it takes a genius to stay alive).

Unul din cele mai dramatice si trist ironice momente e vazut de Solly de la departare, prin gratiile de la geam. Filmarii ii lipseste forta omniprezentei, dar compenseaza printr-un personaj principal foarte vivid.

8.5/10

Empire of The Sun (1987)

Iarasi Christian Bale, de data asta in filmul sau de debut, de cand avea doar 13 ani, si in care a facut un rol formidabil, cu o evolutie spectaculoasa de la baietelul care canta in corul bisericii (colinda celta Suo Gan - vezi trailer), pana la micul rebel in geaca de piele si pantofi de golf care stie tot ce misca in tabara-lagar japoneza de civili americani si europeni.

Empire of The Sun, in regia lui Spielberg si dupa un roman semi - autobiografic de J. G. Ballard, e un film de razboi, din spatele frontului de lupta al celui de-al doilea razboi mondial, din perspectiva strainului (vezi si Copiii din Huang Shi).

Realist si metaforic in acelasi timp, baleind de la disperarea orfanului insingurat care a uitat cum arata maica-sa la bucuria copilului care infrunta raidurile kamikaze ca sa-si atinga visul - Cadillac-ul cerului, P-51 Mustang, l-as plasa fara retineri in lista celor mai bune filme ale lui Spielberg.

De mentionat si John Malkovich in rol secundar, intr-unul din acele personaje versatile, la limita dintre bun si rau.

8.5/10

The Children of Huang Shi (2008)

Copiii de pe Drumul matasii, cum i s-a mai spus, este bazat pe o poveste adevarata a unui englez care, ca multi alti occidentali ai vremii, se dedica razboaielor altor tari (cel sino-japonez din timpul celui de-al doilea razboi mondial).

Foarte inspirationala drama din spatele frontului pana cand apar in scenariu orfanii si incepe plictiseala. Daca pana in acel moment ma tinusera cu sufletul la gura momentele in care Hogg face pe fotoreporterul de razboi si scapa ca prin minune... blabla spoilers... brusc devine casnic.

Am vazut asta si in viata. Se numeste "adio, viata, acum am sa ma insor si am sa fac un copil." Hogg avea pe cap 60, care l-au intampinat dupa tipicul clasic: neincrederea, farsele, tentativa de omor. Dar el, cu flegma lui cea englezeasca le-a incalzit inimile mici si innegrite de ororile razboiului... (opriti-ma cand vreti).

Filmul e frumusel, coloana sonora buna. Actorul principal e cam insipid (afectat tip metrosexual, gingas si pedant), dar mi-au placut ca de obicei Yun-Fat Chow si mai ales malaieziana Michelle Yeoh, pe care o vad des in filme, desi doar in roluri secundare.

7.5/10

Joyeux Noel (2005)

As prefera sa vad filme de genul asta de Craciun, in locul micilor mizerii fericite cu spiridusi, reni si Mosi.

Filmul pare sa fie bazat pe o poveste adevarata a unui Craciun in care cateva plutoane din Primul Razboi Mondial (nemti, francezi si scotieni) lasa deoparte armele pentru o noapte ca sa sarbatoreasca Craciunul impreuna, in transee.

Probabil daca ar fi fost facut in SUA, ar fi fost o lesinatura comerciala si siropoasa. Coproductie europeana fiind (chiar si Romania e trecuta pe acolo), se mentine la un nivel dramatic retinut si sincer (desi poate cam teatral, dar fara clisee), foarte emotionant prin autenticitatea trairilor si jocului unor actori cvasi-necunoscuti. Si nu are happy end - un punct in plus.

Cred ca momentul meu preferat a fost acela in care francezul si neamtul aproape ca isi dau intalnire la o cafea, dupa razboi. Mi-am imaginat o discutie similara intre un american si un irakian, inainte de a muri unul cu altul de gat. Razboaiele europene au avut categoric mai multa clasa.

9/10