Restul e tacere (2007)

Inca o tragi-comedie din binecunoscutul stil Nae Carafil, care povesteste cu un umor spumos, direct, fara fasoane, inceputurile cinematografiei in Tara Romaneasca, developandu-ne in fata ochilor filmul crearii primului lung metraj (2 ore pentru acea vreme fiind ceva nemaiauzit).
Tema lung-metrajului din 1912: Razboiul de Independenta din 1977.

Am pentru filmografia lui Caranfil o atractie si o dragoste speciala, dat fiind ca este regizorul roman care creaza drame si comedii bazate pe fire epice nedesprinse din epoca comunista. Fiecare film al lui, are drept urmare un suflu nou, o prospetime care va ramanea si peste 20, 30 de ani, cand noile generatii vor fi uitat de mult ce a insemnat comunismul si nu se vor mai regasi in dramele gen 4, 3, 2 sau "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii". Probabil ca doar "A fost sau n-a fost" o sa ramana tanar, pentru ca are un umor care razbate independent de materialul de dedesubt (revolutia).

Filmul este adaptat dupa intamplari reale - filmul despre Razboiul de Independenta a fost intr-adevar realizat in 1912 si a intampinat greutati din partea companiilor straine care aveau monopol local. Grig (in realitate Aristide Demetriade), personajul complex jucat excelent de Vizante, trebuie sa indure batjocura colegilor pentru ca nu este admis la Actorie, pentru ca este scund, pentru ca este prea tanar pentru a fi regizor, pentru ca nu il asculta nimeni pe platourile de filmare, pentru ca este timid in relatia cu femeile. In acelasi timp ghicim sclipirile de geniu, forta creatoare, hotararea cu care isi urmareste ideile si pariul castigator pe care il face pe cinematografie, intr-o epoca in care teatrul era rege.

Scenariul complex, cu suisuri si coborasuri, cu intrigi dambovitene, cu candoarea Micului Paris, cu o nostalgie greu de infranat pentru vremurile de demult, te tine alert si nu treneaza nici o clipa. Interioarele maiestuoase, art-nouveau, ale caselor, impreuna cu costumele dau o pata de culoare unui Bucuresti pe care greu cei nascuti dupa razboi si-l amintesc doar cu culori de gri, praf de la constructii si in general cu o costumatie muncitoreasca, copiata de la marele popor eliberator din est, acolo de unde rasare Lumina.

Sfarsitul, tragic si dramatic pentru toate personajele, si profetind apocaliptic si soarta cinematografiei romanesti pentru deceniile din comunism nu adumbresc atmosfera vesela, sucara, de joie de vivre, trai larg prezent pe tot parcursul filmului. poate si pentru ca epilogul este de scurta durata, brusc, usor incredibil.

Meritul mare al filmului ramane insa scenariul de 100 de puncte (din 100 disponibile) a lui Caranfil. Povesti din acestea ne lipsesc noua pe ecran. Eu unul m-am saturat sa tot vad drame sociale stigmatizand si jucandu-se cu toate nenorocirile abatute asupra poporului nostru umbrit de soarta. Daaaamn !

Ali (2001)

Poate o mai ard comercial, cum piromaneste (oare exista???) se exprima Rin Tin Tin cu barca pe Rin, dar Ali mi-a placut. Chiar daca a facut numai filme de 2 bani (facand exceptie Heat, care a fost un excelent film de actiune si avand in distributie 2 monstruleti sacri, Pacino si de Niro) regizorul Michael Mann a mai dres busuiocul cu aceasta biografie a lui Muhammad Ali, pe numele lui real Cassius Clay. Scriptul filmului ne duce prin istoria plina de agresivitate a anilor 50 si 60, moartea lui Malcom X, rasismul albilor si se opreste in Zair (astazi Congo) cand era presedinte bunul preten a lui Ceausescu, celebrul comunist criminal Mobutu Sese Seko. Mie personal mi-a provocat o indigestie teribila vederea acestui personaj, drept pentru care i-am retezat una din stele filmului.

Ce m-a impresionat: camera, unghiurile de filmare, muzica!!! Muzica este superba, o sa caut soundrack-ul.
Jocul lui Jamie Foxx, care m-a obisnuit cu performante superbe, intrat acum in pielea unui evreu negru fost drogat, bun prieten cu musulmanul Ali si cu ceilalti prieteni crestini.
Filmul este destul de lung, treneaza pe alocuri, nu se intelege relatia lui Ali cu Africa si in general nu este explicat deloc de ce s-a convertit la Islam. Personal ma asteptam la mai mult substrat psihologic / filozofic decat s-a lasat sa se intrevada din scurtele aparitii ale lui Malcom X. De nota 10 referinta la parerea musulmana a lui Ali in relatie cu familia: trebuia sa ma convertesc la Islam la 50 de ani, pentru ca imi plac prea mult femeile, nu ma pot abtine:-)

Daca vreti o alta fateta a lui Raging Bull si un film mai putin axat pe razbunare si comeback decat Rocky, recomand filmul.

7/10

What Just Happened (2008)

Daca ati citit 99 francs a lui Beigbeder atunci filmul nu o sa va surprinda prea tare. O comedie usoara despre saptamana unui producator de film, facand echilibristica verbala intre amenintarile de la sponsori si imblanzirea regizorilor sau a actorilor din filmele deja contractate si mergand la terapie de post-divort cu a doua sotie, pe care este gelos ca se intalneste cu un alt barbat, intamplator unul din scenaristii cu care lucreaza.

Un John Turturro spumos, care isi face unghiile cum numai el stie, un Bruce Willis ironic, voit violent, dar numai de fatada, ce mai - cu toane, cu barba de Cat Stevens (nume actual Jusuf Islam) si o prestatie delicioasa de la Michael Wincott in rolul unui regizor alcoolic, punkist care nu doreste sa modifice sfarsitul unui film dezastruos, izbucnind in plans ca un copil mic caruia i se strica jucaria. Toate acestea fac din cele 100 de minute de film o relaxare bine-venita pentru after-work-light-movie-time.

6/10.

Enjoyable, but not different.

Das Leben der anderen (2006)

Se spune ca pentru a putea privi obiectiv un eveniment trebuie sa lasi ceva timp sa treaca. Nu am fost niciodata de acord, am considerat ca sunt evenimente peste care nu trebuie sa se astearna nici un firicel de praf, care nu trebuie lasate sa se raceasca, totul trebuie trait la acea intensitate maxima pe care o ai doar cand sufletul iti tremura inca de la intamplare.
Vizionarea lui Das Leben der anderen a fost un asemenea moment. Privind in urma, ascultand muzica sublima pe derularea castingului, nu ma intrebam ce ii pot reprosa acestui film, ci in minte era doar intrebarea pe care o ai la capatul fiecarei carti bune: de ce s-a terminat ?
Comunismul, cu ororile lui binecunoscute acum, a facut mii de victime colaterale. Un cunoscut dramaturg est-german, fara o avea in prealabil o virulenta activitate politica anti-comunista, este pus sub urmarire. Evenimentele care se succed, urmarite de catre un agent de securitate, sunt distorsionat prezentate, in favoarea dramaturgului, de catre agent, care realizeaza treptat o alta dimensiune a vietii: dragostea, sinceritatea, devotamentul pana la capat dus de catre sotia lui.

Este un film care m-a rascolit profund, fiind despre viata sub comunism, o tema care m-a pasionat intotdeauna si despre care nu am putut decat sa aflu mai mult din citite decat din traite. Un film la care mi-au dat lacrimile, dar de ciuda, de ciuda ca totul a fost asa de real, atat de adevarat si nimeni nu a fost cu adevarat pedepsit. Scena de la urma, cu fostul ministru al artelor, autor al atator cenzuri si responsabil direct de moartea sotiei lui, umbland nestingherit prin Berlinul de dupa Revolutie, este graitoare pentru a intelege de ce Romania este inca la cheremul unor comunisti care ne rad in nas. Nimeni nu a fost inca judecat si nimeni nu va fi vreodata, pentru ca au fost mult prea multi implicati direct in sistem.

Scenariul este fara cusur, poate si pentru faptul ca a fost rupt din realitate, prelucrat si slefuit la nesfarsit de fiecare drama, stiuta sau nestiuta, din intreaga societate socialista-omunista. Jocul personajelor este total diferit, simtindu-se mana regizorului de la inceput la sfarsit: actorii imbraca total pielea personajelor, incepand de la o expresivitatea agentului Ulrich Muhe aratata la nivelul ochilor pana la miscarile dramaturgului Sebastian Koch. Agentul de securitate Ulrich Muhe (in viata reala el insusi urmarit, iar sotia lui avand dosar de colaborare cu STASI) ne trece prin toata paleta de sentimente, dar totul fiind la nivelul ochilor. Privind in ansamblu, fata lui Muhe seamana cu orice fata a actorilor fetis ai lui Kaurismaki, de un imobilism inspaimantator, dar poate de aceea si mai greu de jucat. Corpul lui este la fel de imobil, iar in cele doua scene umane in care este prezentat - sex cu o prostituata si dialogul cu un copil, este incapabil sa aiba un dinamism relaxat, firesc. Sistemul il apasa, iar pentru a supravietui in sistem trebuie sa te adaptezi, sa fii rigid precum regulile. Orice abatere inseamna privarea de libertate pana la urma.
De cealalta parte, cuplus Koch - Gedech au un joc uman, miscari pline de normalitate, se intind in pat sau se chircesc, depinde mult de starea lor mentala. Sunt liberi sa isi exprime sentimentele, iar faptul ca sotia, actrita principala, nu se uita niciodata direct la personaje este o dovada ca ea resimte cel mai tare presiunea. Dealtfel si sotul ii spune ca ea nu o sa poate renunta niciodata la actorie, fiind dependenta de evadarea din realitate, iar partea de sfarsit a filmului confirma balanta ei firava.

Per total un film emotionant, real, sfasietor. Smulgatorul de inimi, precum ar zice Vian. 10/10. Nu stiu daca am dat vreodata nota asta.

Maria full of grace (2004)

Drama Columbiei si visul american: un film deprimant, in care nici sfarsitul nu ofera speranta. Uneori destinul iti este impotriva si nici macar regizorul nu iti poate oferi o solutie; drama unor fete dintr-un orasel de langa Bogota, care aleg sa castige un ban prin transportarea de droguri in stomac. Una din fete moare iar celelalte 2 raman fara nici un cunoscut in New York, traind cu spaima ca familiilor ramase acasa vor fi omorate de catre traficanti.

Filmul abunda in scene violente si culori negre si nici macar frumusetea gingasa a actritei principale, Catalina Sandino Moreno nu te poate face sa uiti o clipa despre ce se intampla in realitate. Scenariul este frust, cu o povestire banala si lipsita de suspans si asta deriva din faptul ca stim de la bun inceput la ce sa ne asteptam. Aflam din primele momente ca eroina nu isi simte sufletul pereche alaturi (deci se va desparti si va pleca din oras); putin mai tarziu, cand este manipulata facil de catre un cunoscut in a deveni caraus de droguri, realizam ca o sa moara una din prietenele ei.
In plus, nu ai prea multe optiuni in a-ti alege sentimentele vis-a-vis film, atunci cand o fata tanara si fara ajutor este omorata si altele amenintate de catre niste traficanti de droguri, nu ?
Din seria filmelor gen documentar realist, Maria full of grace nu impresioneaza prin regie, ci prin forta subiectului. Personajele joaca bine, camera este purtata de cele mai multe ori pe umar si de aici un sentiment de apropiere a telespectatorului de personaje. Per total un film care ar putea fi distribuit ca parte a unui program sud-american contra traficului de droguri.

6/10

Los Lunes al sol (2002)

Luni de fiere, luni de soare: Deprimant film, dar mai actual ca niciodata: o introspectie plina de emotie in viata unor fosti angajati pe un santier naval, (inchis din cauza coreenilor), care nu isi pot reface viata. Javier Bardem are aceeasi prezenta uluitoare pe ecran, si este secondat magistral de intreaga echipa, in care l-am remarcat pe Enrique Villén din Crimen ferpecto, spumoasa comedie din 2004.

Culoarea fantastica din santierul naval, care contrasteaza cu depresia din mintile personajelor. Diminetile de luni, cu soare jucaus contrastand cu becul din toaleta barului, programat sa se stinga automat. Copii care apar in film, in contrast cu vietile sfarsite si fara rost ale celor 5, ramasi 4. Persistenta lui Lino in dezacord cu acceptarea pasiva a lui Santa. Calmul australian in contrast cu vivacitatea si nervozitatea spaniolilor. Si sa nu uitam, Spania anilor 2000 era in plin boom economic, mii de romani emigrau catre noul El Dorado al Europei.

Un film care te readuce cu picoarele pe pamant, care iti arata fata sordida a batranetii singuratice, care iti reaminteste ca trebuie sa iti pese de cel de langa tine in orice situatie ai fi. Un film care, in acelasi timp, exulta a joie de vivre, Santa spargand un al doilea felinar dupa ce pe primul a simtit ca l-a platit nevinovat fiind. Tot el mancand branza elvetiana si imbogatind germana helveta cu noul "Imi pare bine sa te cunosc" aka "Sprengler".

9/10

Rambo (2008)

Mai tineti minte caricatura dinainte de 1989, parca era a lui Mihai Stanescu, in care era vorba de anul 2050 si pe ecrane rula Rocky 567 ? Cam asa m-am simtit si eu in aceste 75 de minute, in care Rambo, imbatranit si retras in Thailanda, este un pasnic vanator de cobre, pana cand este miscat de fervoarea religioasa a unei secte din ... US si accepta sa ii conduca cu barca pana in Burma. In Burma, dupa cum se stie, este razboi de cateva zeci de ani, cu junta militara care omoara cam tot ce sta in cale. Restul filmului banuiesc ca este clar.

Nici nu stiu sigur de ce m-am uitat la acest film. Poate in virtutea inertiei, poate o nostalgie mi-a luat mintile (temporar sper, insa) si m-a readus in vremea copilariei, in care procopsiti cu un proaspat video, ai mei faceau rost de casete care mai de care mai ciudate - va mai aduceti aminte de celebrele filme cu Chuck Norris ?

Stallone joaca identic in acest film cu alti Stalloni din celelalte Rambo-uri. Singurul lucru notabil a fost ca nu am mai observat acel tic al lui, care ii deforma buza in jos atunci cand vorbea. Era semnul lui distinct si mi-am simtit violat spatiul stallonian din cerebel.
Noul Rambo are inca cosmaruri cu fostul lui sef, poate alerga prin padure mai repede decat potarnichile si are aceeasi dexteritate de a trage cu arcul si cu pusca de parca nu ar fi renuntat la acest sport de cativa zeci de ani buni. Nu-i bai, ca si ultimul Indiana Jones este la fel de sprintar, iar filmul la fel de insipid. Dar pana la urma, ce te poti astepta de la actiune de dragul actiunii ?

4/10

Shoot 'Em Up (2007)

Oh my God, how lame can you get ? Clive Owen, actor pentru care aveam tot respectul (Sin City, Closer, chiar daca Children of men mi s-a parut mega-tampeu) joaca in acest thriller de actiune, in care personajul lui devine pe rand Mr. Smith, Rambo, Terminator, Robocop, totul terminand cu un orgasm rasunator intr-un tanc.
La cat de mult luat la misto rezisti ? La foarte mult, daca ai un acut simt autocritic. La cat de mult luat la misto ai rezista ? La foarte putin, daca e sa fie cu optiune deschisa. Si totusi, Clive se pare ca insista in acest film sa omoare unul dupa altul, mai mai ca in Biciul fermecat de pe vremea bunicii, cand stateam in cinematograful din Covasna si ma uitam la filme cu ninja.
Ca o ironie a sortii, acum sunt intr-o tara in care toate femeile arata ca ninjele :D

Recomandare: lasati DVD / CD -ul in cutie si faceti-l cadou sefului, sa isi destinda neuronul.

Nunta muta (2008)

O reparare morala necesara: romanii au avut propria lor metoda de a lupta impotriva comunistilor. Polonia a avut Solidaritatea, Ungaria au avut 1956, Cehia August 1968, Romania a avut Brasov 1987, cine isi aduce aminte de el. Cine stie insa de cei mai bine de 20 de ani de continua rezistenta armata a catorva sute de oameni, sprijiniti de miile de familii ramase in sat, jefuiti, batuti, schinguiti si omorati numai pentru a ii denunta? Nimeni in zilele de astazi. Poate tocmai de aceea cele 10 dvd-uri ale Memorialului Durerii devin atat de importante, de aceea tiparirea si difuzarea pe scala larga a istoriei recente poate deveni salvarea acestui popor, care nu stie ca a avut o coloana vertebrala puternica, care nu a cedat. Nu exista inca roman cu care sa fi vorbit si care sa nu isi ia in ras natia. Trist popor.

Si totusi cata bucurie, cata fericire, cat ras din toti plamanii explodeaza din acest film. "Nunta, baaaaaaah !" devine motto-ul intregului film, al intregului sat, al fiecarui locuitor al Romaniei, si peste ani, al Revolutiei din 1989. Indiferenta in fata represiunii, in fata gloantelor, fronda deschisa impotriva unui regim tiranic, impotriva unor rusi indobitociti de razboi (la randul lor nenorociti, chinuiti, omorati in chinuri groaznice de nazisti) face din acest film reperul luptii de clasa. Caci asa trebuie inteleasa pana la urma lupta de clasa: lupta naturaletii impotriva falsitatii, impotriva ipocriziei, impotriva a ceva pe care il resping firesc, pentru ca nu este bine.

Stilul lui Malaele este unul tineresc, jucaus, scenografia este limitata (nu este asa de importanta, desi circul este punctul de cotitura) imaginea nu este liniara, camera alterneaza intre viteza normala si cea incetinita, cu focusul penduland pe fetele oamenilor si pe evenimentele satului. Spre exemplu, pregatirea pentru nunta este aratata in aprox 30 secunde, cu imagini in care prim-planul este pe maini, pe arta gatitului.

Desi iti imaginezi de la bun inceput cum se va termina, filmul te incanta prin scenariul exceptional, in care fazele se succed intr-o lume a lui Moromete, cu aceeasi istetime taraneasca care il caracterizeaza pe omul liber la cuget. Glumele, hohotele, ochii jucausi, tuica "pruna" te arunca la final intr-o lume a muteniei, a fricii, a terorii, pentru ca mai apoi sa reizbucneasca firescul: la nunta se chefuieste, chiar daca a murit Stalin.

O apoteoza a vietii, asa am vazut eu acest film.

Ray (2004)

Fimul biografic despre Ray Charles, un muzician genial cu muzica caruia m-a crescut mama si pe care am invatat sa dansez rock’n roll. Cate amintiri mi-a trezit acest film de 2 ore jumatate, care nu m-a plictisit nici o clipa. Jocul lui Jamie Fox mi-a adus aminte de interpretarea ireala aproape a lui Val Kilmer in rolul lui Jim Morrison din Doors. Mi-au placut teribil amanuntele legate de selectia personajului care il va interpreta pe Ray de catre insusi Ray Charles, care l-a provocat la discutie si apoi la interpretare pe Jamie.

Nu pot sa nu fiu subiectiv fata de film, pentru ca am urmarit cu o placere suprema muzica, in care m-am scufundat intru-totul. Cand pe ecran aparea copilul Ray, eu eram la randul meu copil, in sufragerie cu mama si cu magnetofonul din care razbateau sunetele unui cantec de pian indracit, acel melanj de gospel si blues, pantent de Ray. Cand s-a auzit “I Got a Woman” sau “Mess Around” picioarele mele deja se miscau pe cutia pe care mi le sprijin. Incantator si infricosator in acelasi timp puterea cu care muzica te poate transpune si manipula.

Intrigant si interesant la Ray este puterea lui de a ignora faptul ca este orb. Trauma lui majora, care ii devine pana la urma si sursa de putere spre sfarsitul vietii, este moartea accidentala a fratelui lui, la care doar asista, fara a interveni la salvarea lui. Secventa apare in diferite forme de cateva ori in film si impresia pe care mi-a lasat-o mie filmul este ca el accepta faptul ca este orb datorita faptului ca nu a facut nimic sa il salveze pe fratelel lui, de aici puterea lui neomeneasca de merge inainte si de a-i indeplini promisiunea mamei lui, aceea de a nu depinde de nimeni.

Nota: Statul Georgia i-a interzis accesul in tara vreme de 20 de ani, desi fusese nascut acolo, datorita faptului ca a refuzat sa concerteze intr-o sala in care nu aveau voie negrii. Segregatie in floare, in alte zone din Sud Ku Klux Klan omorau in voie, in Africa de Sud inca nu incepuse apartheidul, dar in Marea Britanie colonistii din Jamaica erau deja stigmati.

No Country for Old Men (2007)

Nu am recunoscut stilul Coen. Un film in seria Clint Eastwood, cu tenta mai intunecata. Un film in care Javier Bardem joaca rolul Joker-ului (dealtfel pe toata durata filmului am avut senzatia ca il urmaresc pe Heath Ledger mascat). Are aceeasi putere ca si Joker-ul, cand apare ocupa ecranul, este dealtfel filmat de multe ori de aproape, fata lui masiva, cu falci enorme si cu parul care ii acopera tot chipul aproape il face neuman, fara expresie. Dealtfel el ucide fara remuscare: una din cele mai de efect scene ale filmului, (in care poti recunoaste pe coen, absurdul din XX, in care George Clooney il omoara din greseala pe tipul din debara) este momentul in care Javier ajunge la sotia lui Josh Briolin si o omoara, spunandu-i senin ca o face din simplu motiv ca i-a promis sotului – deja mort).

In rest nu m-a impresionat cum sunt spre exemplu Barton Fink, sau Fargo.
Totusi recomand. Nota: 7-8, pentru jocul actorilor.

Lights in the dusk (2006)

O poveste fara sens, care m-a frustrat de la inceput la sfarsit. Koistinen, personajul lui Kaurismaki, jucat impecabil de Janne Hyytiäinen, este prost de-a dreptul, desi regizorul incearca sa ne faca sa credem ca este un gentlemen. Cel putin pe mine dorinta lui de a-l arata ca un romantic incurabil nu pot spune ca m-a prins. Ceea ce mi-a placut totusi este obstinatia scenariului, Koistinen fiind pus in situatii din ce in ce mai absurde, ajungand pana la a face inchisoare 1 an de zile pentru ca nu doreste sa divulge numele femeii de care este indragostit, dar care l-a inselat.

Observ un stil regizoral mai putin minimalist, cadrele sunt mai multe, camera insista mai putin pe figura personajelor si regizorul ne muta de pe strada la tribunal, la inchisoare, intr-un restaurant, intr-un azil pentru saraci, pe un santier, la un Imbiss, intr-o alta casa, intr-un mall si as putea continua. Scena concertului apare relativ devreme in film si muzica este ca de obicei excelenta, de data aceasta rock cu influente punk, gen Clash. Dupa cum am citit pe unul din message boards de pe IMDB, probabil e "Rich Little Bitch" by Melrose, postat pe youtube aici.

Daca il vedeti cand sunteti suparat(a), recomand sa aveti o manusa de box si un zid langa, sa va temperati frustrarea. Probabil ca asemenea frustrare nu am mai avut de la filmul lui Haneke, Funny Games, desi la Haneke imi venea sa deschid televizorul si sa ii strang de gat pe agresori. Asta inseamna manipulare regizorala !
See it !

Shadows in Paradise (1986)

Primul film vazut de Aki Kaurismaki, inainte de Anul Nou. Dispozitie perfecta, drept pentru care probabil ca si filmul m-a fascinat. Filmul are un ritm al lui, lent, personajele sunt greu de inteles. ambigue ca si parcurs, dar poate de aceea interesante. Incepe violent, moare unul din personaje, Nikander (Matti Pellonpää, actorul fetis al lui Kaurismaki) se bate intr-un bar dupa care ajunge la inchisoare si il descopera pe cel care il va inlocui pe colegul lui mort.
Urmeaza scene desprinse parca din absurdul cotidian, despartiri si reimpreunari, totul guvernat de masina de gunoi al carei mandru sofer este. O Finlanda urata, stearsa, fara chip, care pare incapabila sa produca oameni cu vitalitate. Reactiile fiecaruia vin mai mult dintr-o reactie la un stimul decat ca o actiune constienta.

Am remarcat pentru prima data scena de concert, camera fixa, urmarind solistul, scena lunga, in care tot astepti sa se intample ceva. Dupa cateva secunde totusi te lasi in voia muzicii, melancolica de data aceasta, alteori super antrenanta, dar fascinanta tocmai datorita insistentei regizorului.

Un film care nu este plictisitor si scenele se succed rapid, cu un scenariu bogat, atipic pentru Kaurismaki. Un scenariu similar ca si lungime am mai vazut in Calamari Union, desi Calamari este suprarealist, absurd, dada.

O incursiune in lumea lui Kaurismaki, in lumea personajelor lui. Privind in urma, imi dau seama ca este unul dintre cele mai reprezentative filme ale lui, imbinand intr-un mod fericit jocul lipsit de orice expresie faciala a actorilor cu detalii de gesticulatie, avand un scenariu balansat ca si dialog si cu o muzica diabolic de bine aleasa. I do recommend it !

Prezentare film pe IMDB.

Trailer aici.

Hamlet goes business (1987)

Un Kaurismaki pe care l-am gustat din plin, am urmarit fiecare imagine cu acea placere si tristete cu care dai pagina dupa pagina din cartea care iti place si la care te uiti speriat ca manunchiul de foi citite devine mult mai mare decat cel de foi ramase de citit.
Hamlet in varianta finlandeza, un Hamlet ucigas, cu sange rece, calculat, un Hamlet nesimtit, rasist, infumurat, fara pic de compasiune pentru nimeni.
Un film alb/negru, nu-i asa, pentru ca pe vremea lui Hamlet nu exista inca televiziunea in culori.
O versiunea moderna a unei familii de bogatasi, proprietara de un imperiu portuar, pe cale a se transforma in constructori de platic (este o scena interesanta, la o sedinta de directori, in care fiecare isi paseaza din mana in mana o ratusca de platic si nimeni nu se uita la ea). Alienarea oricarui sentiment uman in momentul in care banul devine scopul ultim, poate ar fi fost mai degraba un subiect de Shylock. Nu am vazut vreo referinta majora la piesa originala in afara de referintele scenaristice clasice (mama lui se marita cu presupusul ucigas al tatalui lui, ofelia nu e clar ca il iubeste pe Hamlet, Polonius moare etc). In rest, personajele sunt altcumva creionate, alta ritm cardiac, alte motivatii ii mana pe ei in lupta.

O interpretare interesanta se gaseste aici, pentru cine are putina rabdare sa citeasca.

Dar in final un film pe care nu l-am inteles, desi mi-a placut. Pare ilogic, dezordonat ceea ce spun, insa tot filmul este asa. Doreste sa te socheze, sa te scoata din apatie, din lancezeala, din predictibilitatea scenariului initial, pe care il cunoastem cu totii. Si reuseste.
In rest, regia este minimalista, cum este la majoritatea nordicilor si care atinge maiestria la Kaurismaki, camera fixa, are foarte putine planuri largi, in general scenele sunt inchise, este teatru cinematografic. Sfarsitul filmului are cateva scene afara din casa, dar filmul se preteaza la piesa de teatru din punct de vedere scenografic.
Il notez cu nota mare.

RocknRolla (2)

In acelasi stil Guy Ritchie, RocknRolla nu ma mai uimeste. Ii stiu deja miscarile camerei, ii stiu replicile, ii stiu pana si intonatia replicilor, desi foloseste alti actori. Ritchie nu se reinventeaza, asta e problema lui mare.

In schimb, nu ii impartasesc viziunea lui Rin Tin Tin de aici. Filmul nu mi s-a parut prost jucat, pentru ca nu cred ca Ritchie isi ia vreodata personajele in serios. Exista tot timpul in filmele lui acei gangsteri sexy, care au o tinuta ireprosabila si maniere desavarsite. De parca Anglia ar fi facuta doar din lorzi. Dar asa intretii macar iluzia unei tari aflate intr-o continua descompunere. Mai bine va uitati la This is England.

Pe mine m-a distrat, m-am asteptat la o comedie si asta am primit. Nu mi-am mai facut idei despre filmele lui Ritchie de cand am vazut Snatch, copie fidela a lui Lock, Stock and Two Smoking Barrels. Dar tot m-as duce sa ma uit si la urmatorul lui film. De ce? Tocmai ca mi se pare ca e entertaining. Iar limbajul este seducator, imi plac acele comparatii pe care le fac personajele cand se doresc inspaimantatori.

The Match Factory Girl (1990)

Un film in seria specifica Aki Kaurismaki. Am inceput dealtfel sa ma uit la filmografia lui, o sa incerc sa postez review-uri pentru fiecare film vazut.

Scenariu este foarte simplu, o fata care traieste cu parintii inca, parinti carora le plateste chirie sa stea in casa lor, este tratata de ei ca ultima servitoare, intalneste intr-o zi, intr-un bar, pe un tip de care se indragosteste. Tipul evident ca nu ii pasa de ea si o considera o curva, lasandu-i bani de dimineata, cand apare scena cliseu - el se imbraca sa plece la serviciu si o lasa pe ea, in apartamentul lui, inca dormind.
Nu as vrea sincer sa dezvolt tot subiectul, sper sa va fac sa il vedeti si voi.

Kaurismaki are un stil genial de a prezenta esenta sentimentelor si a vietii intr-un scenariu foarte saracacios, utilizand doar camera de filmat, focalizata pe personaj - fata, maini.
Camera este fixa, foarte asemanator cu stilul de filmat de la inceputul secolului.
Filmul poate parea plictisitor din descriere, dar va asigur ca nu este. Undeva spre a doua treime, actiunea filmului isi mareste ritmul si personajul principal, Kati Outinen, actrita fetis a lui Kaurismaki, sufera o mutatie la nivel comportamental. Filmul este verosimil, iar minimalismul lui Kaurismaki mi se pare binevenit intr-o epoca a efectelor speciale.

Din pacate nu reusesc sa gasesc un trailer, so...