99 Francs (2007)

Pentru ca tot vorbeam acum cateva zile de Houellebecq, mi-a zburat imediat gandul la Beigbeder, pe care il clasez in acelasi regn literar si pe care il consum cu aceeasi placere dulce-amara si greata existentiala.

Si am revazut 99 Francs, pe care am avut placerea sa-l inghit pe nemestecate la avanpremiera de dupa lansarea in Ro. a romanului Au secours pardon, in 2007.

Imho e una din cele mai reusite parodii, comedii negre, tragicomedii si filme frantuzesti din mileniul asta. Regizorul Jan Kounen a avut pe mana un material pe care l-a exploatat la un potential excelent. Pe langa meritele personajului lui Beigbeder, scarbosul si infatuatul Octave, publicitar si fash-cist extraordinaire, jucat cu mare nonsalanta de Jean Dujardin, filmul e facut dupa toate regulile artei jocului cinematografic.

Umor negru, ironie, reality shifts, filmari psihedelice, animatii, clisee groaznice, discutii cu publicul prin al patrulea zid, includerea subtila a unui joker in persoana autorului insusi, culminand cu finalul dublu, distopic si utopic. Octave moare, dar nu se preda. Urmeaza Au secours, pardon?

Un film comercial de nota 10.

P.S. Rin Tin Tin, vreau cartea inapoi :)

Synecdoche, New York (2008)

Well, he did it again. Charlie Kaufman, vreau sa zic.

Inca sub impresia Adaptation-ului si a cartii pe care abia am citit-o, m-am gasit intr-o anticamera in care toate usile duc in acelasi loc.

Si cand mi se parea ca mai complicat de atat nu se poate, am dat peste o scurtatura care m-a dus pe cel mai lung drum posibil printr-unul din cele mai complexe si dramatice filme pe care le-am trait eu vreodata.

Daca ti-ai scrie viata intr-un film, cine te-ar juca? Si cine ar juca-o pe iubita ta? Dar pe amanta pe care n-ai uitat-o niciodata si care, odata cu varsta, cu parodontoza, cu inceputul de chelie, cu vezica slaba, cu prietenii care incep sa-ti moara din lista de mess, iti devine cel mai bun prieten dupa ce viata ta s-a dus, si-a ei, si-a tuturor. Where is everybody? Mostly dead. Some have left.

Synecdoche, New York, in care Philip Seymour Hoffman duce sisific un rol principal excelent, e un film al dracu' de complicat, o transpunere intr-un labirint de oglinzi a celei mai dificile figuri de stil, partea in tot, totul in parte, cu o linie temporala rasucita ca banda lui Mobius, in care te afli concomitent in doua planuri intrepatrunse si reflexive, derivand unul din altul, cu personaje ca papusile rusesti si cu o drama atat de sincera si dureroasa, incat iti vine sa-ti inchizi propriul film si sa te duci naibii sa traiesti nitel.


10, pur si simplu, asa cum nu e filmul asta.

I need a Caden for my Hazel.

He Died with A Felafel in His Hand (2001)

Chiar daca se spune sa nu judeci o carte dupa coperta, recunosc ca am vazut filmul din cauza titlului, care isi falfaia prea promitator pe sub nasul meu promisiuni de situatii absurde si comic negru.

Si de data asta chiar asa ceva am primit. He Died with a... este ecranizare dupa romanul australianului John Birmingham, in care un individ cu vise de scriitor si cu o chitara care nu a invatat inca California dreamin se muta din casa in casa, dand peste cei mai ridicoli si absurzi colegi de apartament, de la est-europeana feminista si lesbiana cu apucaturi wicca la albinosul care se bronzeaza la razele lunii.

Mi-a placut si imaginea - clara, curata, puternica, fara floricele inutile, ba chiar cu cateva unghiuri geniale. Regia (Richard Lowenstein) si scenografia nu-s din pacate nici pe departe aproape de genialitate, ceea ce reduce filmul la doar o comedie neagra australiana care te pune nitel pe ganduri, apoi ti le fura cu coloana sonora de golden oldies.

7/10

Kontroll (2003)

A fost un weekend cu filme bune, cireasa de pe tort fiind un thriller unguresc glumet si putin fantastic despre gastile de... controlori de bilete de la metroul din Budapesta :)

Cu un simt al umorului daramator (un pic de pulp, un pic de slapstick, comic de situatie, de caracter si black humour cu gramada), regizorul Nimrod Antal adauga la sablonul personajului detestat prin definitie de oricine (omul cu amenda) o aura eroica de gang wars, cu good guys si bad guys, cu micul Nemesis inarmat cu sprayul de graffiti si marele Nemesis care isi falfaie misterios gluga cea neagra peste purgatoriul in care se tin rave parties. (nice touch, btw)

Si aici intervine partea de thriller. Personajele care par desprinse din comediile comuniste est-europene indulcesc putin pastila atmosferei foarte dark si industriale a subteranelor de la metrou. Pana si umorul lor paleste insa in fata misterului care te tine pe marginea curiozitatii, pana cand la sfarsit cazi ca tontul in aburul psihologic care te lasa uitandu-te peste umar toata noaptea.



Aproape ca rezoneaza a Tarantino, dar fara afectarea camp-like, ci mai degraba din aspectul neo-noir si cult.

Un fel de Twin Peaks meets Banksy popcult meets The Grim Fandango. Si mai meets ceva, dar sa nu va dau spoilere :)

10/10

The Happiness of the Katakuris (2001)

Katakurii se pot gasi in zonele muntoase ale Japoniei, sunt inruditi de departe cu specia cantareata von Trapp si le place sa traiasca in grupuri, avand un simt puternic al valorilor familiale.

Isi petrec mare parte din timp facand curat in barlog si asteptand musafiri. Ca intermezzo, canta si danseaza mai ceva ca Heidi pe campii, iar ocazional... sapa.


Remake indepartat dupa The Quiet Family (1998), al coreanului Kim Ji-woon, The Happiness of the Katakuris e o comedie horror de Takashi Miike, care isi trage seva din momentele parodice de musical, fara de care n-ar fi mare scofala de film: afacere de familie lovita de ghinioane peste ghinioane, cu personaje din repertoarul clasic: mama casnica si iubitoare, tata antreprenorial dar putin naiv, fiu cu cazier dar cu o inima mare, fiica la vanatoare de sot, s.a.m.d.

Viata cea "fericita" a Katakurilor este deci o comedie neagra cu niste momente de musical dansant absolut ingrozitoare, la care m-am trezit ca rad de una singura prin casa (si rad si acum, de fapt) - highly enjoyable, macabra si pop-culture oriented in stil parodic si usor suprarealist (momente de karaoke, super eroi, vulcani, eclipse de soare, regina Elisabeta, Sunetul muzicii si rice noodles).

7.8/10

Merita sa vedeti trailerul, surprinde foarte bine esenta fericirii:

Stuck (2008)

"Ever hade one of those days?" . Cred ca tagline-ul de pe posterul filmului exprima perfect nu atat starea de spirit a personajelor, ci, in mod subversiv, senzatia indusa privitorului. Un micut film (1h25, actiunea se petrece, practic, intr-un week-end, premizele par ireale, dar filmul ilustreaza un caz real) catartic, facut cu foarte mult nerv, ce induce disconfort, revolta, si nu are cum sa-ti ramana indiferent. Comedie a ghinioanelor pe banda rulanta, teatru al cruzimii, o poveste urbana intunecata perfect spusa si jucata (ca si precedentul film al lui Stuart Gordon, Edmond).Trashy si plin de umor al stereotipurilor, Stuck delivers 100%.

PS: Stephen Rea e absolut fabulos:)
Aproape 9/10

You Kill Me (2007)

Vine o vreme cand constati cu tristete ca bautura incepe sa intervina din ce in ce mai des in viata ta si sa iti amentinte cariera si familia.

Si mai ales daca esti un hitman mafiot polonez a carui familie lupta cu alti mafioso (irlandezi si... chinezi) pentru suprematia unui oras mare cat Galatiul, te gandesti serios ca trebuie sa te iei in maini si sa te cureti, ca sa nu fii curatat.

OK, asta-i povestea pe scurt - You Kill Me e o comedie neagra extrem de simpatica - genul de film pe care l-as putea vedea over and over.

Un Ben Kinglsey cu o morga de statuie resemnata cu toti porumbeii din lume, o Tea Leoni absurda in umorul ei sec, ca de obicei, iar in fundal Bill Pullman, Luke Wilson si Dennis Farina... si omg! cadavrul ala e Buscemi?! Regizorul John Dahl pastreaza o tacere misterioasa asupra acestui amanunt.

8/10

Nota: se poate vedea zilele astea si pe HBO comedy. Stiu, pentru ca dupa ce l-am vazut aseara de pe dvd, the midnight insomnia m-a trezit pe la 3 noaptea, cand ... l-am mai vazut inca o data pe bucati in timp ce faceam surfing pe tv.

Cum spuneam - over and over. 3rd time's a charm - de data asta am si scris despre el :)

Abel (1986)

Nu aveam termen de comparatie pentru De Noorderlingen, care mi s-a parut delicios prin minimalismul sau relaxant, asa ca am vazut Abel, tot cu si de olandezul Alex van Warmerdam.

Tot comedie neagra, tot minimalist, tot absurd, dar ceva mai plictisitor, desi premisele sunt bune:

Un tip sarit de 30 de ani sta in casa. Adica numai acolo sta. Nu iese afara decat la sfarsitul povestii, cu o usurinta destul de neasteptata pentru un tip care a taiat muste in sufragerie timp de 10 ani.

Ceea ce imi place iarasi la Warmerdam este felul in care alege sa iscodeasca in viata cate unei tinte... ca si cum ar pluti intr-un balon deasupra orasului si si-ar indrepta camera catre o fereastra, prinzand fragmente dinauntru, unde se afla chiar el - o dedublare absurda a observatorului si a observatului. Un titlu alternativ al filmului a fost chiar Voyeur.

7/10

Choke (2008)

Am citit cu placere cateva carti ale lui Chuck Palahniuk, autor pe care-l consider capabil de a confectiona divertisment destul de smart si rafinat. Singura carte care m-a convins cu adevarat a fost Haunted, restul parandu-mi-se carti highly entertaining, dar nu literatura in adevaratul sens al cuvantului.

Si Choke, la randul ei, mi s-a parut destul de fun, am empatizat cu personajul principal in odiseea lui desantata si greu de crezut, i-am urmarit cu interes parcursul fantasmagoric printre femei, restaurante, pietre carate cu caruciorul de copii, chiar daca metaforele autorului erau putin trase de par.

Filmul renunta la partea intunecata din carte intr-o oarecare masura (cu exceptia deznodamantului - nu si a finalului, unde regizorul reabiliteaza personajele, terminand intr-o nota pozitiva), pentru o tenta de light quirky fun; simpatic, dar pe alocuri neconvingator. Cu exceptia mamei lui Mancini (Anjelica Huston), personajele nu-s chiar bine puse la punct (desi Sam Rockwell presteaza binisor - nu stiu daca era cel mai potrivit pentru rol, mi-l imaginam altfel pe Victor).

All in all, un film simpatic, pana la urma, dar prea politically correct pentru gusturile mele, tinand cont de materia prima (cartea lui Chuck Palahniuk).

6.4 / 10

De Noorderlingen / The Northerners (1992)

Considerat de multi cel mai bun film al olandezului Alex van Warmerdam, The Northerners e o comedie neagra usor suprarealista despre un fel de colonie de civilizatori moderni ai unei zone desertice, unde exista o singura strada, o padure neagra si deasa ca parul unei lapone si un lac mare cat un castron de supa.

Personajele sunt arhetipale, ca de fabula: macelarul, vanatorul si postasul, plus nevestele aferente, fiecare cu probleme sale existentiale.

Atmosfera, desi mustind de anii '50, e total ireala, iar imaginea de o simplitate curata, deopotriva umoristica, relaxanta si incitanta, pentru ca te simti in permanenta tras pe sfoara de aparente. Si chiar esti.

8/10

No trailer, din pacate. Mai caut

Delicatessen (1991)

Ah what a treat. O delicatesa cu reteta mea preferata: o comedie horror cu aer post apocaliptic, cu timpul suspendat undeva pe la jumatatea secolului 20, o distopie grotesca si romantica in culori calde de film expirat... si cu un clovn in rolul principal (Dominique Pinon).

Reteta e de fapt specialitatea lui Jean Pierre Jeunet (Amelie) & Marc Caro (La cite des enfants perdus) , care au un simt al fanteziei dark si al imaginii vintage absolut inspirationale pentru un fotograf cu inclinatii deviante, ca mine.

Oricand ai da stop cadru - iese o fotografie excelenta - la Angel-A am mai gasit calitatea asta, apropo de ce discutam la Transporter 3 acum cateva zile.

Pe langa calitatea imaginii, nici povestea nu e de ignorat - are acelasi sistem stratificat ca in Amelie - blocul cu realitati diferite in functie de etajul la care te opresti. In spatele fiecarei usi e cate o poveste, cu personaje fantastice, caricaturale si grotesti.

Asa mi-am vazut timp de doi ani blocul in care locuiesc, cu arcurile patului de sus care scartaie, cu vecina de jos pe care am inundat-o si care imi batea la usa cand faceam sex sub dus, cu papagalul pe care l-am visat friptura (mmm... delicatessen), cu tiganca muta care spala scarile (Senki?). Cred ca traiesc intr-un horror fantasy.

10.
(Multumesc pentru recomandare)

Rusalka / Mermaid (2007)

Ce fac sirenele cand ajung pe pamant? Dupa reteta lui Anderson, nu vorbesc, dar danseaza fabulos pentru printul lor.

Sirena slabanoaga cu parul verde din Moscova, cu fereastra astupata de un mesh publicitar, nici nu vorbeste, nici nu danseaza, si in loc sa se intoarca in apa, ajunge Fata din Luna. (trebuie sa vedeti filmul ca sa intelegeti).

Rusalka e o poveste ruseasca a regizoarei Anna Melikyan, cu care a castigat niste premii anul trecut, inclusiv la Berlinala. E o poveste "urbana", in care un rol principal il joaca marele oras, cu mesajele lui subliminale, cu toanele si labirinturile lui, in care se joaca o sirena uratica, indeplinind dorinte si vazand viata dintr-un telefon mobil (iarasi... vedeti filmul).

L-as pune in aceeasi clasa cu Amelie pentru atmosfera usor fantastica, pentru ironiile triste ale scenariului si pentru stilul cinematografic comic-dramatic, care te lasa totusi mult mai putin a l'aise la sfarsit.

9.5/10

Taxidermia (2006)

"I remember you like fucked up movies", mi l-a recomandat ranjind un prieten. Si, cu o senzatie de crispare viscerala pentru ca ma asteptam la altceva, am vazut Taxidermia, o comedie ungureasca neagra si cam horror.

Calitati principale: dezgustator, fantastic, caricatural, erotic, est-european, grotesc, scarbos, feeric, sick but highly enjoyable.

Este povestea a trei generatii,
- bunicul, scos parca din cimiliturile populare cu Tandala, ejaculeaza flacari si are o slabiciune pentru o purcica
- fiul, erou comunist al fabricii de conserve, campion la mancat si ingrasat
- nepotul, starpitura degenerata, da titlul filmului cu o poveste grotesca si sublima.

Man is the pie that bakes and eats himself, cum spunea Alasdair Gray in Lanark, una din distopiile mele preferate (pe care daca o gasiti undeva, puteti sa mi-o faceti cadou and I shall love you and hug you and...)

Pe langa povestea absolut fascinanta, adaugam cinematografia atenta a lui Gyorgy Palfi, cu niste filmari si unghiuri senzationale, desi poate cam old-school.

9/10

The Match Factory Girl (1990)

Un film in seria specifica Aki Kaurismaki. Am inceput dealtfel sa ma uit la filmografia lui, o sa incerc sa postez review-uri pentru fiecare film vazut.

Scenariu este foarte simplu, o fata care traieste cu parintii inca, parinti carora le plateste chirie sa stea in casa lor, este tratata de ei ca ultima servitoare, intalneste intr-o zi, intr-un bar, pe un tip de care se indragosteste. Tipul evident ca nu ii pasa de ea si o considera o curva, lasandu-i bani de dimineata, cand apare scena cliseu - el se imbraca sa plece la serviciu si o lasa pe ea, in apartamentul lui, inca dormind.
Nu as vrea sincer sa dezvolt tot subiectul, sper sa va fac sa il vedeti si voi.

Kaurismaki are un stil genial de a prezenta esenta sentimentelor si a vietii intr-un scenariu foarte saracacios, utilizand doar camera de filmat, focalizata pe personaj - fata, maini.
Camera este fixa, foarte asemanator cu stilul de filmat de la inceputul secolului.
Filmul poate parea plictisitor din descriere, dar va asigur ca nu este. Undeva spre a doua treime, actiunea filmului isi mareste ritmul si personajul principal, Kati Outinen, actrita fetis a lui Kaurismaki, sufera o mutatie la nivel comportamental. Filmul este verosimil, iar minimalismul lui Kaurismaki mi se pare binevenit intr-o epoca a efectelor speciale.

Din pacate nu reusesc sa gasesc un trailer, so...