The PianoTuner of EarthQuakes (2005)

Al doilea lung metraj al fratilor Quay, specializati mai mult pe shorts de stop motion animation, The PianoTuner e un melanj suprarealist de fantasy si muzica, dirijat malefic de un Gottfried John in rolul "the mad scientist".

E un fim greu de vazut, apasator si pasiv-contemplativ, desi atmosfera e fascinanta, pe de o parte sepia-romantica precum o poza de-a bunicilor din anii '20, pe de alta macabru-steampunk, cu masinarii complicate care fura sunete si vieti.

Mai degraba o opera muzicala in vers alb decat un film "artistic", si probabil bine de vazut cu intentia de a te delecta doar vizual, auditiv si imaginativ, cam ca la Ashes and Snow, daca vreti, The PianoTuner nu reuseste totusi sa conceptualizeze povestea intr-un scenariu bine inchegat, ramanand la stadiul de constructie cinematografica frumoasa, cu actori ca niste papusi. Probabil ca fratii Quay nici nu au avut alta intentie.

Ramai dupa el cu impresia de mister nelamurit pe care ti-o lasa un basm auzit printre picaturi de somn, inainte sa adormi.

7/10

Inkheart (2008)

Oamenii se impart in povestitori si ascultatori. Eu fac parte dintre ultimii, probabil de aceea pot sa vad cu atata placere filme "pentru copii". A sucker for fantasies, m-am delectat pe indelete cu Inkheart, ba chiar am si adormit vazandu-l, ca la orice poveste care se respecta :)

Nu e un film prea grozav sau original, nici ca subiect, scenariu, calitati actoricesti, nici macar regie, dar are acel jenesaisquoi fantastic al povestilor cu iarba extraordinar de verde, si catifeaua atat de perfect rosie, si nume sonore ca Dustfinger, The Shadow, Silvertongue.

Fata de alte filme din aceeasi oala a povestilor care se amesteca cu lumea reala (stiti genul, le vedem de Craciun mai tot timpul), Inkheart parca e putin peste medie, desi nu cu mult. Brendan Fraser has finally lost it, desi e practic personajul principal, parca nici nu e acolo, dar l-am remarcat cu placere pe Paul Bettany in rolul suflatorului de flacari expatriat din poveste.

Si cum filmul este ecranizarea primei parti din trilogia fantasy Inkworld, ne asteptam la sequals, din ce in ce mai slabe, ofc :)

6/10

Ah, iar trailerul e fantastic de prost

Coraline (2009)

Nu pot sa imi dau seama de ce nu prea mi-a placut Coraline. Pentru ca citisem cartea? Pentru ca nu prea mi-au placut desenele in sine si nici stop-motion-ul nu e felia mea preferata de prajitura? Pentru ca e un pic cam "prea pentru copii"? Oare mi-au ramas mici si "desenele animate"?

Filmul lui Selick (The Nightmare Before Christmas) ridica povestioara lui Gaiman de la rangul de carticica pentru copii la film PG rated, de la stadiul de poveste un pic sumbra, Gaiman style, despre lumea de dincolo, la un autentic horror story animat.

Mi-a placut deci pentru ca e mult mai dark si fantasy-oriented decat cartea, care pare, uitandu-ma inapoi acum, o reproducere insipida dupa film. Scenele de musical si vodevil sunt grotesti exact atat cat trebuie, iar personajul negativ e cat se poate de gotic.

Si totusi, despite the visual treat, m-am plictisit ingrozitor. Probabil nu a fost deloc o idee buna sa citesc inainte cartea. M-am trezit totusi regretand intens ca am crescut cu Balanel, Miaunel si amarata de gala a desenului animat. E o minunata lume noua a animatiilor.

7.5/10

Cronos (1993)

Cronos e un thriller (catalogat chiar la horror) care e pentru mine foarte sus in topul fantasy-urilor mexicanului Guillermo del Toro.

Cu cel mai mare buget pe care il avusese vreodata pana in '93 un film mexican, Cronos se leaga de metafizica timpului si a imortalitatii, condimentata cu misterul esoterismului medieval, una din retetele cele mai reusite ale unui scenariu. Asta daca e facuta discret si cu gust, pentru ca altfel iti iese ori Codul lui Da Vinci, ori... Indiana Jones.

Tensionat exact atat cat trebuie ca sa te crispezi in fata ecranului asteptand cu sufletul la gura ceva ingrozitor, fara subterfugii facile si efecte de prost gust, cu o naturalete si o sinceritate a scenelor mai "horror", care nu te lasa sa ghicesti, ci ti se revela in fata in toata splendoarea lor dureroasa, mi se pare mai reusit decat aclamatul Laberinto del fauno, care minimizeaza trairea umana in fata efectului fantastic.

Din pacate spre final scenariul isi pierde forta, povestea se dilueaza, personajele devin si ele cam transparente. Ron Perlman, in prima lui colaborare cu del Toro, nu e atat de hardcore pe cat i-ar fi cerut rolul, dar are sarm, indiscutabil. Mi-a placut in schimb Federico Luppi, care a revenit in distributia lui del Toro in Espinazo del diablo si in Labirint.

7.9/10

Underworld: Rise of the Lycans (2009)

Trecand peste CGI-urile cu varcolaci cam prea dinamice uneori pentru gustul meu (Van Helsing anyone? Eu nu, multumesc) si peste vampirii in sofisticate toalete medievale, pot spune ca a treia parte din Underworld e destul de enjoyable.. pentru fanii black metal. Totul pare rupt dintr-o poveste de pe discurile de tinerete de la Cradle of Filth, de la povestea de iubire intunecata dintre un lycan si o vampirita pana la castelul gotic pana la refuz.
Desi filmul nu impresioneaza decat prin tonurile de negru omniprezente si chiar daca in realitate carismaticul lycan Lucian arata fix a pampalau (spre deosebire de aparitia fierce din film - aducandu-mi aminte de Ron Perlman in Outlander), filmul e OK pentru o seara de popcorn si guilty mindless fun.

Site-ul oficial (cu trailer la vedere) aici.
5.5/10
PS: Comentariile cu spoilers vor fi sterse de catre Zeeny (nu-i asa, darling?), pentru c-am adormit la el si vreau sa vad finalul :>

Outlander (2008)

Ce se intampla cand pui vikingi, o nava spatiala esuata si un monstru urat in aceeasi ceasca? Probabil va spuneti: nu se-ntampla lucruri bune. Si cam asa e...

Outlander are o premisa interesanta (sa pui pe ecran un alien cu chip uman esuat in mijlocul unui trib de vikingi in anul 509 AD (parca), vanat de un alt alien parca rupt din seria Alien - nu poate fi decat interesant, nu?).

Din pacate, in afara de premisa interesanta filmul are un scenariu absolut subuman. Nu stiu cum au fost convinsi actori ca John Hurt (care n-arata deloc a viking), Ron Perlman (care arata fuckin' fierce) si chiar Caviezel sa joace in asa ceva.

Tot ce-ti ramane la final sunt uralele vikingilor care, cam la doua minute, aclama ceva.. Problema e ca e foarte greu sa-ti dai seama ce.

Recomandat doar daca esti in the mood for extreme trash.PS: Posterul poate fi cea mai misto chestie din film :)

3.5/10

Birds, Orphans and Fools (1969)

Vtackovia, siroty a blazni e unul din primele filme facute in Slovacia dupa invazia sovietica din august '68.

Sub palaria de joker a regizorului (Juraj Jakubisko) si a personajelor se ascund multe declaratii socio-politice, spuse razand si facand tumbe, pentru ca nimeni nu ia seama la nebunul curtii, desi e singurul care spune adevarul.
Pasarile, orfanii si nebunii sunt parabole complexe ale lumii est-europene la un sfert de secol dupa al doilea razboi mondial si in plin comunism... pentru unii mai plin decat la altii.

Libertatea pasarilor e pe rand urata si temuta, pusa la pastrare in sticla, batjocorita in jocul de biliard cu pui si oua. Libertatea pasarilor e imposibil de imitat, desi zborul e visul nostru de cand am cazut din copac.
Orfanii - de familie, de casa, de tara - ajung sa fie la randul lor parinti, smulgandu-si ultimele pene.

Nebunii - suntem toti la un loc pe acceasi corabie, unii mai sus, altii mai jos, iar regizorul e pe rand toate trei simbolurile din titlu.


Accentul e pus mai degraba pe alegoria suprarealista decat pe conturarea personajelor, iar arhetipul e unul colectiv, ceea ce face filmul mai greu de apropiat, dar asta nu ii stirbeste calitatile regizorale sau ale imaginii - deosebita pentru un film color din '69.



De altfel Jakubisko a predat fotografie inainte de a se apuca de cinema, si in multe scene transpare influenta suprarealista nouvelle vague (Jakubisko era fan Godard), transpusa artistic in culoare.





7.5/10

Delicatessen (1991)

Ah what a treat. O delicatesa cu reteta mea preferata: o comedie horror cu aer post apocaliptic, cu timpul suspendat undeva pe la jumatatea secolului 20, o distopie grotesca si romantica in culori calde de film expirat... si cu un clovn in rolul principal (Dominique Pinon).

Reteta e de fapt specialitatea lui Jean Pierre Jeunet (Amelie) & Marc Caro (La cite des enfants perdus) , care au un simt al fanteziei dark si al imaginii vintage absolut inspirationale pentru un fotograf cu inclinatii deviante, ca mine.

Oricand ai da stop cadru - iese o fotografie excelenta - la Angel-A am mai gasit calitatea asta, apropo de ce discutam la Transporter 3 acum cateva zile.

Pe langa calitatea imaginii, nici povestea nu e de ignorat - are acelasi sistem stratificat ca in Amelie - blocul cu realitati diferite in functie de etajul la care te opresti. In spatele fiecarei usi e cate o poveste, cu personaje fantastice, caricaturale si grotesti.

Asa mi-am vazut timp de doi ani blocul in care locuiesc, cu arcurile patului de sus care scartaie, cu vecina de jos pe care am inundat-o si care imi batea la usa cand faceam sex sub dus, cu papagalul pe care l-am visat friptura (mmm... delicatessen), cu tiganca muta care spala scarile (Senki?). Cred ca traiesc intr-un horror fantasy.

10.
(Multumesc pentru recomandare)

Rusalka / Mermaid (2007)

Ce fac sirenele cand ajung pe pamant? Dupa reteta lui Anderson, nu vorbesc, dar danseaza fabulos pentru printul lor.

Sirena slabanoaga cu parul verde din Moscova, cu fereastra astupata de un mesh publicitar, nici nu vorbeste, nici nu danseaza, si in loc sa se intoarca in apa, ajunge Fata din Luna. (trebuie sa vedeti filmul ca sa intelegeti).

Rusalka e o poveste ruseasca a regizoarei Anna Melikyan, cu care a castigat niste premii anul trecut, inclusiv la Berlinala. E o poveste "urbana", in care un rol principal il joaca marele oras, cu mesajele lui subliminale, cu toanele si labirinturile lui, in care se joaca o sirena uratica, indeplinind dorinte si vazand viata dintr-un telefon mobil (iarasi... vedeti filmul).

L-as pune in aceeasi clasa cu Amelie pentru atmosfera usor fantastica, pentru ironiile triste ale scenariului si pentru stilul cinematografic comic-dramatic, care te lasa totusi mult mai putin a l'aise la sfarsit.

9.5/10

The Curious Case of Benjamin Button (2008)

Adaptata dupa o nuvela de F. Scott Fitzgerald (citeste-o aici), povestea vietii traita invers de Benjamin Button mi-a adus aminte deopotriva de nuvelele SF ale lui H. G. Wells si de Forrest Gump. Putin si de Legends of The Fall (din cauza asocierii cu Brad Pitt si a ratacirii lui prin lume).

E un film trist si impresionant prin perspectiva timpului biologic care ticaie inapoi, dar care -mie, cel putin- nu mi-a aratat decat varful icebergului.

E acel gen de poveste-puzzle, pe care o construiesti din pagini de jurnal, carti postale si amintiri, banuind un mister care planeaza pe deasupra.

Si astepti atat de tare momentul crucial al intrigii, in care sa te poti arunca definitiv in tragedie, dar el ramane mereu dupa cortina, si tot ce obtii sunt puncte terte de vedere, cand tu nu vrei decat un narator omniscient, care sa iti ridice valul de minuni al lumii.

Si tocmai pentru ca personajul principal e usor absent din poveste, Benjamin Button primeste doar

8/10

The Seventh Seal (1957)

Nu foca, ci pecete; a saptea din sirul aducator de urgii si apocalipsa. Si ca in Biblie, odata cu ruperea primei peceti, in filmul lui Bergman apare calaretul cel plin de indoieli insotit de scutierul cam agnostic, intorcandu-se odiseic dar inexact istoric din cruciada.

Si cavalerul (Max von Sydow in frageda tinerete) se aseaza ca intr-o miniatura iluminata medievala sa joace sah cu Moartea, iar lumea se destrama cu fiecare pecete rupta.

Vrajitoare, preoti, ruguri, poeti nebuni, menestreli vizionari, dragoste in vremea ciumei: mi-a adus aminte de Andrei Rublev al lui Tarkovsky, care, facut 9 ani mai tarziu, in '66, e o continuare naturala a acelor Dark Ages, dar mult, mult dus peste stacheta ridicata de Bergman, din toate punctele de vedere admirabile la A Saptea Pecete:

mise-en-scene, mise-en-abime, conditia umana, (a)gnosticism, simbolistica, metafora (chiar daca mult mai usor de asimilat) - de nota 10 la Bergman, dar dupa Tarkovsky ai nevoie de o alta scala de notare.

8/10 (pentru ca am senzatia ca Mr. Bergman nu citise inca Ciuma)

The Fall (2006)

Alalataieri am vazut, in sfarsit, un film interesant. Dupa ce am constatat ca anul 2008 nu a dat prea multe filme de calibru (cel putin pentru mine; blockbusterele au fost din ce in ce mai shitty - cu exceptia lui Cloverfield, filmele non-mainstream bune au fost foarte rare - cu exceptia lui Ex-Drummer, desi Ex-Drummer e facut in 2007, ceea ce sustine teoria mea despre anul 2008), m-am gandit ca singura solutie e sa ma indrept spre anii trecuti, si m-am oprit la The Fall. Laudat de prieteni, starnind oarecare valva in cercul meu de "part-time movie watchers", The Fall era exact ce trebuia sa-mi placa. Din pacate, nu mi-a placut atat de mult. De fapt, e un film care vrea prea mult de la el insusi. E un film ambitios, care sucumba (partial) sub povara propriei maretii gratuite. Involuntar, poate si datorita scenariilor asemanatoare, mi-a venit in minte Pan's Labyrinth in timp ce priveam The Fall. Insa unde Pan's Labyrinth curge firesc, simplu, povestea din The Fall e fortata, se agata cu ghearele de sentimentele tale, si se doreste a fi mai mult decat o simpla poveste, iti striga, te obliga sa vezi asta. E un film facut de un regizor talentat, care vaneaza propria capodopera asa cum Ahab vaneaza balena alba. Nu voi fi nedrept, sunt momente frumoase in film (si sunt multe), si componenta de auto-ironie burlesca functioneaza foarte bine, dar oare numai eu am simtit ca, asemenea personajului principal, si regizorul nu stie CUM sa spuna povestea mai departe, pe alocuri?

7.1/10

The Fountain (2006)

Concertul Kronos Quartet de la Bucuresti s-a terminat cu o piesa care m-a dus pe ceea lume, Death is the road to awe (Clint Mansell). Am cautat-o. Era din coloana sonora la The Fountain. L-am vazut.

Inca nu imi dau seama daca mi-a placut sau nu. Mustind de imagine, e un film pe care-l vezi de dragul vazului.

Povestea din spatele povestii (ca-s vreo trei), adica realitatea din spatele fanteziei nu m-a convins prea tare, as fi preferat sa ramana in fantasy land. Amatorii de tearful romance & drama gusta probabil pana la lacrimi acest gen de film, insa pe mine nu m-a busit plansul decat amintindu-mi ca am fost si eu odata acolo unde statea Tommy, desfacand coama calului in intuneric si impingand capul maimutei sub stele. Bat campii dspre Tai chi routine :)

Inapoi la oile filmului, m-am hotarat ca mi-a placut, cu conditia sa ignor povestea de dragoste si sa ma balacesc doar in simboluri, mitologii si cosmogonii. Mmm... si in imaginea lui Hugh Jackman, la care iar nu m-am hotarat cum arata mai bine - cu plete si barba de conchistador, skinhead ascetic sau... Wolverine style.

7.5/10 - keep Kleenex close

The Forbidden Kingdom (2008)

Nici pe departe atat de spectaculos si impresionant precum Crouching Tiger Hidden Dragon, nici atat de ucigator de romantic precum House of Flying Daggers, dar nici hilar de ridicol precum Kung Pow, The Forbidden Kingdom e un film cu cafteala martiala (daca inca nu s-a prins cineva din comparatii, duh) destul de entertaining.

Ce iese din combinatia Jet Li un pic grasun si trecut (de 45 de ani) si Jackie Chan cel evergreen? O comedioara chino-americana care nu e nici cal, nici magar, nici iapa. Adica nu e nimic din filmele enumerate mai sus, luate aici ca etalon al genurilor martial... martial, martial de corazon si martial ... "mai bine ma uitam la porn".

Genul de quest si bildungsfilm in care eroul isi cauta sinele si visul, mi-ar fi placut mai mult daca junele principal nu ar fi fost american. Corcirea asta fortata a occidentului pe gatul si fundul estului e cam fumata... de la Karate Kid incoace.

Distractiv, nice imagery, dar nu grozav.

6/10