Sub titlul cam pompos The pervert's guide to cinema, criticul si psihanalistul sloven de formatie lacaniana Slavoj Žižek sustine un tur de forta de doua ore si jumatate de analiza, psihanaliza, deconstructivism si simbolistica freudiana, luand la disecat vreo 50 de filme clasice, mai bune si mai rele, mai vechi sau mai noi.
Reactia privitorilor la documentar va fi in functie de backgroundul lor cultural. - Unii vor face ochii mari in fata revelatiei simbolistice si a comorii psihologice care zace latent in spatele unei scene aparent greoaie din Solyaris, de exemplu. - Altii vor stramba din nas, circumspecti, "iar poliloghie freudiana pretioasa?" - Cei mai multi se vor sufoca de nervi "Hai, las-o jos ca macane, cum sa vezi asta intr-un film de desene animate cu Pluto?! E obscen de-a dreptul!"
Cred ca cel mai bine e sa te asezi undeva intre ele si sa tratezi The Pervert's Guide to Cinema ca pe un documentar bunicel si deloc lipsit de umor, dar nu ca pe o biblie a perversului in cinema...
Dupa momentul popcorn de mai devreme, sa ne intoarcem la ceva mai hardcore: un fals documentar artistic despre epoca de aur a sclavagismului in America: Goodbye Uncle Tom.
Un film dezgustator de grafic si de socant, greu de urmarit ca si Salo, dar la fel de fascinant ca si el, poate cu atat mai mult cu cat tortura, umilinta, violul, dezumanizarea sunt tratate cu detasarea documentaristului si explicate cu tonul plat si profesionist al crainicului (precum vocea lui Pittis la Teleenciclopedia, daca vreti) si cu o coloana sonora infernal de vesela si senina.
Si povestea (cam lunga, 2h) porneste de la caravanele de sclavi carati precum animalele in burti de corabii, apoi triati, spalati, tesalati, examinati de veterinar (sic!), vanduti si apoi exploatati, abuzati, violati, batuti... mai tarziu crescuti, educati si ridicati din grajd iar la nivelul de om, pana in zilele noastre cand societatea americana alb-negru a ajuns la un relativ echilibru dupa 200 de ani de exploatari si interziceri, refulari si ura, iar un barbat de culoare conduce acum Statele Unite. Cine-ar fi zis?...
7.5/10
mai jos: nu trailer, ci un fragment de vreo 40 de minute, give it a try
Pe vremea cand Australia era colonizata mai mult de puscariasi englezi, adica pe la 1820, nu exista sarma ghimpata, iar inchisorile nu aveau nevoie de garduri, pentru ca daca fugeai, mureai de foame pe marele continent arid.
Paranteza: There will be spoilers, dar e mai simplu sa considerati filmul mai degraba un documentar artistic, o "reconstituire" (runtime: 60 min)
Si totusi 8 oameni scapa. 3 luni mai tarziu e recuperat unul singur, care recunoaste sincer si cu stomacul ghioraind de foame ca pe ceilalti... i-a mancat.
Departe de a fi un film despre canibalism, "Ultima confesiune..." este un pretext de discutie asupra conditiei umane si antropologiei, filozofand cu streangul de gat sau cu biblia in mana.
Docu-drama se deruleaza pe doua directii, cea care ne arata "direct" experienta lui Pearce prin munti, tensionata, plina de adrenalina si temeri si cea "de dupa", cand monstrul cu chip de om e legat in lant de un zid si, asteptandu-si sentinta, cere sa vorbeasca cu un preot - o parte cel putin la fel de interesanta ca si hipnotica reconstituire a ultimei cine.
Further references: Mi-am adus aminte de cele 227 de zile ale lui Pi intr-o salupa prin Pacific, cand vegetarianul convins a trebuit sa omoare si sa manance... pesti :) .
O alta scena care ma bantuie de cand eram copil este cea din cartea lui Burroughs, Tarzan of the jungle, cand o mana de naufragiati intr-o barca ajung, morti de foame, la concluzia rationala si umana ca trebuie sacrificat cineva pentru binele grupului si ziua trag democratic la sorti, pentru ca noaptea sa se pandeasca precum hienele, cu ochii sticlind de foame.
Si intotdeauna m-am intrebat, ca si aseara, cu stomacul cam intors pe dos de foamea carnivora a lui Pearce, eu ce-as face? Eu, omul modern cu puternice inclinatii vegetariene care nu mai omoara nici gandaci de bucatarie, ce-as face cu umanitatea mea in fata instinctului de supravietuire?
PS. Ati mancat vreodata salata de frunze de papadie? E foarte sanatoasa ;-) And I ain't no jokin'.
Trebuie sa-l vedeti. E cel mai simpatic documentar artistic tip heist movie, cu "raufacatorul" in rolul principal.
Tineti minte Keraban le tetu al lui Jules Verne? Cred ca l-a scris cu premonitia lui Philippe Petit. Ca sa nu plateasca taxa de traversare cu barca a Bosforului, Keraban incapatanatul face inconjorul Marii negre ca sa ajunga acasa, iar apoi, ca sa ajunga iar pe partea cealalta, traverseaza stramtoarea pe sarma.
Philippe Petit este un dansator pe sarma, la fel de incapatanat, care, cand a aflat in anii '60 ca se construiesc in NY niste turnuri imense (World Trade Center), a zis, cu o sclipire de nebun in ochi, "A-ha! Pe acolo o sa merg si eu pe sarma".
Documentarul, cu Petit in rol principal, care e atat de relaxat si amuzant de parca ar fi facut film toata viata lui, ne prezinta toata operatiunea "heist" de ajungere cu tot echipamentul pe acoperisurile turnurilor, pe sub nasul securitatii, si de topaiala pe sarma la 400 de metri deasupra New Yorkului, sub privirile inghetate ale oamenilor de dedesubt si ale politailor care il asteptau cu catusele pe partea cealalta.
Filmul, regizat de James Marsh, e facut dupa cartea cu acelasi nume, scrisa recent chiar de Philippe, si este la fel de tensionat ca orice film de crime and action. A luat si Oscarul anul asta la cel mai bun documentar.
Trebuie sa il vedeti. E nebunesc de frumos.
10/10
si bonus - o inregistrare video de la o operatiune similara pe Sydney Harbour Bridge
A treat for the Isadoring Rin Tin Tin sau Ode to A Grecian Urn.
Documentarul artistic al englezului Ken Russel, filmat pentru televiziune in 1966, mi-a parut cam superficial, grabit si inclinat in particular catre asertiunea socialista a Isadorei.
Nu e usor totusi sa pui in 67 de minute si dans modern, si drama, si viata de familie, si clasic, si statuie greaca, teatre, turnee, scoli de dans, iubiti, Rusia, pe Esenin, imbatranire, saracie, singuratate, esarfe.
Documentarul e filmat a la anii 20 (un alb si negru intins, murdar, zgariat), foarte intunecat si destul de greu de urmarit. De apreciat autenticitatea atmosferica, dar cateodata un exces de zel in forma actioneaza in detrimentul fondului. Sa zicem ca pentru posibilitatile vremii si pentru ca a fost un documentar facut pentru BBC, filmul poate fi considerat un document valoros. Mie nu mi-a placut.
6/10
(dreapta, jos - momentul iconic al esarfei, transpus grotesc si hidos, imho)
Experimentul Milgram se intreba in '61 cat rau fizic poti sa faci unui om daca ti se spune de catre o autoritate "nu tu, ci eu sunt responsabil pentru asta; tu fa ce ti se spune; e ok. n-o sa moara."
Pornind de la premisele experimentului de mai sus, un exemplu de obedienta comportamentala, documentarul Ghosts of Abu Ghraib povesteste despre torturile aplicate de soldatii americani irakienilor din inchisoare.
Tagline (min. 13:21): "If it looks like the enemy, shoot it." "I've really never been outside the US. Everything looks like the enemy to me."
Se da o gramada de oameni, aparent buni ca painea calda, exemple de soldati care isi apara patria si care s-au nimerit sa fie gardieni la cea mai importanta inchisoare din Irak. Detinutii sunt irakieni, actiunea se intampla in anno domini 2003.
Acesti oameni cu frica lui Dumnezeu superiorului in grad primesc ordine si specificatii clare cum sa tortureze prizonierii. Nu ca in evul mediu, pentru ca omul modern si-a dat seama (remember room 101 a lui Orwell?) ca tortura psihica cere mai putin efort.
Si acesti oameni, filmati in intimitatea caselor lor, imi povestesc cu seninatate ca [assume quasi-angelic pose] trebuia sa faca asta, ca era razboi, astea erau ordinele, aia erau dusmanii tarii, a fost greu si pentru mine, in fiecare zi trebuia sa uit ce vazusem cu o zi inainte, sa imi amortesc spiritul.
E documentat, are acea aura de seriozitate HBO, are credibilitate, are perspective din interior (garzile si detinutii) si din exterior, are empatie, are decenta sa imi puna subtitrari pe confesiunile in araba... nu dublari (sic!). E impotriva lui Rumsfeld si a lui Bush.
Dar imi prezinta foarte prost (adica intr-o lumina buna) pe cei cativa gardieni implicati mai evident si nu stiu daca intentia este sa ma faca sa le plang de mila bietelor marionete trimise la Curtea Martiala in locul omului care tragea sforile sau sa dau din cap sfatos si sa zic, fenomenal behaviorismul uman, ce poate face din mintea plebei o autoritate legitima in ochii lor...
Si cand te gandesti ca scandalul a pornit de fapt de la mania de a face poze la orice. Cu tine in ele, Kodak moment style:
"U! Uite cadavrul plin de sange al celui care a murit din motive independente de ranile deschise, sa ii spunem... infarct. Ce-ar zice mama sa-i trimit o poza noua cu mine... si cu el?"
Sub titlul cam pompos The pervert's guide to cinema, criticul si psihanalistul sloven de formatie lacaniana Slavoj Žižek sustine un tur de forta de doua ore si jumatate de analiza, psihanaliza, deconstructivism si simbolistica freudiana, luand la disecat vreo 50 de filme clasice, mai bune si mai rele, mai vechi sau mai noi.
Posts
