The Spirit (2008)

Unele filme sunt atat de proaste incat le opresti imediat (the bad bad kind), altele atat de proaste incat nu te poti opri din ras (the good bad kind). The Spirit face parte din ultima categorie.

O productie a lui Frank Miller, care poate ar fi facut mai bine sa se concentreze pe Sin City 2 (anuntat 2010), decat sa isi verse inspiratia, banii si timpul in ecranizarea benzilor desenate cu Spiritul, un masked avenger de 2 lei al anilor '40, fustangiu, cam fraier, si carismatic precum o cizma.

Singura valoare autentica este cea a stilului cinematografic, a la Sin City, o combinatie subtila intre banda desenata, film noir si efecte moderne.

In rest, totul se va indosaria sub eticheta prost:
- subiectul rizibil de banal, dar prezentat cu atata pompa incat ai impresia ca cineva isi bate joc de tine. In intentia de a face o parodie (banuiesc ca e intentionat) a ajuns sa se autoparodieze pana la anihilare.
- scenariul si replicile aproape ca iti jignesc inteligenta. S-ar putea face un joc de petrecere pe filmul asta: stop cadru, ce credeti ca va zice personajul? Orizont de asteptare 0.
- jocul Evei Mendes e intrecut in inferioritate, ca sa zic asa, doar de al lui Samuel L. Jackson

Ugh. Dar cum in grup se rade mai bine, asteptam noi sugestii de jocuri pentru movie party pe filmul asta.

4.5/10

Chiko (2008)

Produs de Faith Akin, Chiko e genul de gangster movie bun de vazut intr-o seara in care vrei un film usor, dar bine facut. Nu fac nici un secret din faptul ca prefer filmele cu gangsteri, ca popcorn movies. Sunt cateva (What doesn't kill me, Ni pour, ni contre (bien au contraire) - acesta din urma unul dintre cele mai bune noir-uri pe care l-am vazut, chiar ar trebui sa-l revad) care sunt destul de sus in topul preferintelor mele destul de amestecate.

Cum spuneam, Chiko e un film destul de cool: jucat bine (Denis Moschitto care aduce aminte de un Pacino tanar in Scarface, vesnic agitat si boiling inside, cu un Moritz Bleibtreu decent - ma asteptam mai mult de la el, mie mi se pare un tip ce promite, si cu un actor turc, Volkan Özcan, de mentionat as Chiko's sidekick), cu un subiect ce aduce aminte de Hollywoodul lui Scorsese, destul de stylish si gritty ca imagine, cu putin umor.. ar putea avea toate atributele unui film bun.

Marea problema, este, cred, lipsa de originalitate a povestii. In mare, lucrurile se petrec la fel ca in Mean Streets, Scarface, si aici lista ar putea continua la nesfarsit. Deasemenea, unele faze pueril scriptate (chestia cu masina de jucarie e jenanta) strica putin finalul filmului. Pe langa asta, amanuntele marginale sunt insuficient exploatate (relatiile cu cei apropiati, familia), lasand impresia de balast, de rezidual.
Una peste alta, un film de vazut, destul de bine pus la punct pentru un debut.
7.1/10

@ Yahoo! Video

What doesn't kill you (2008)

Dupa parerea mea, filmul ar fi trebuit sa se numeasca "What doesn't kill you, or the way Scorsese should have made "The Departed" . N-am sa va stric placerea vizionarii vorbind despre evenimentele din film (oarecum clasica poveste a baietilor rai si a mobsterilor irlandezi din Boston), insa voi incerca sa explic de ce acest film mi-a placut atat de mult.

Cred ca adevaratul impact al filmului este abordarea intimista a lui Brian Goodman (regizor debutant, insa actor cu state vechi). Desi realizat cu un buget destul de mic, filmul reuseste sa surprinda extrem de elocvent acele momente din parcursul unui om certat cu legea in care lucrurile incep sa se clatine. Il poti numi un film despre schimbare sau un film despre alegeri si consecinte (asa cum spune si tagline-ul), insa rar vezi personaje atat de nuantat si, in acelasi timp, credibil interpretate de doi actori care fac niste roluri exceptionale in rolul celor doi frati intru rele: Brian (Mark Ruffalo), tipul dur care-si ascunde ratarea si dramele interioare in spatele drogurilor, Paullie (Ethan Hawke), tipul sigur pe el insa care realizeaza raul dinauntru. Sunt cateva scene memorabile in film, insa as nedreptati filmul enumerandu-le. Unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut.

10/10

In the Electric Mist (2009)

Rin Tin Tin:

"And the past is now your future.." - DCD

In the Electric Mist e acel gen de film. Either hate it or love it. Si daca e vorba sa-ti placa, nu e usor s-ajungi acolo, pentru ca Electric Mist e un film-aluzie. De la trecutul intunecat al sudistilor pana la uraganul Katrina (discret pomenit), de la cliseele verbale ale Sudului pana la stereotipurile tipice pentru hardboiled detective stories (masini decapotabile, interogatorii ad-hoc, etc), Electric Mist reuseste sa treaca prin toate, ambiguu si psihedelic, si nu se opreste la ele, ci merge mai departe, intr-un dimensiune suspendata, halucinatorie, unde soldatii razboiului de secesiune bantuie mlastinile de langa oras si unde drumurile ce duc in afara orasului te intorc, inexplicabil, in acelasi spatiu fantomatic. Unde lucrurile nu-si gasesc pacea, unde superstitiile au trup si forma, si unde granita dintre fictiune si realitate e subtire ca un abur ce pluteste deasupra mlastinii.

8.5/10


Zeeny:

Ia spuneti voi, piratii mosului, de cand n-ati mai vazut un film politist cu Tommy Lee Jones (in rolul politistului principal)? Si nu-i asa ca abia asteptati sa vedeti un film cu prostituate moarte, un mafioso local si o crima veche de 40 de ani, rezolvate toate de batranul politai cu un dosar putin subred din cauza alcoolismului si a oamenilor rai care ii pun bete in roatele investigatiilor?

Desi povestea din In the Electric Mist e cam expirata, filmul nu e tocmai rau: good acting, good directing & filming, coloana sonora faina si un iz de mister si de "hoodoo", pe care eu il simt pe sira spinarii in toata filmele in care se aude dialectul cajun de Louisiana.

Regizat de Bertrand Tavernier, filmul este o ecranizare a unuia din best seller-urile politiste ale lui James Lee Burke, scriitor american de mystery & crime novels, in care personajul politistului Dave Robicheaux pare sa fie ceva mai complex si mai interesant decat cel oferit lui Jones in filmul asta.

Un bonus point pentru John Goodman, foarte sobru si slick in rolul mafiotului (si cu o barba foarte... becoming)

PS. Daca reuseste careva sa imi trimita si mie piesa pe care se deruleaza genericul... you'd be a sweetheart :-)

6/10

Singapore Sling (1990)

When I was shooting "Singapore Sling", I was under the impression that I was making a comedy with some elements of Ancient Greek Tragedy. Later on, when some critics characterized it as "one of the most disturbing films of all times", I started to feel that something was wrong with me. Then, when British censors banned it, I realized that, after all, something must be wrong with all of us.
(Nikos Nikolaidis, /quote)

Singapore Sling e o comedie horror porn "noir" (de fapt neo-noir) relaxata, in ciuda elementelor suprarealiste si a personajelor freudiene.

Tot spectacolul e un joc erotic by the book: duo criminal incestuos si lesbian, pasionat de role playing si construit pe tipicul "the mad woman in the attic", devine apoi trio cu reminiscente de La Grande Bouffe si de tragedie greaca, in falduri de dantele si cu decor BDSM.

Imaginea e clasic noir, poate putin cam lustruita, dar extrem amuzanta si plina de detalii delicate sau scarboase (pe forumul imdb, cel mai delicios comentariu a fost "My God... ::faintly::... was that a kiwi?"). Yes it was. Se numeste food play ;-)

8/10

Hamlet goes business (1987)

Un Kaurismaki pe care l-am gustat din plin, am urmarit fiecare imagine cu acea placere si tristete cu care dai pagina dupa pagina din cartea care iti place si la care te uiti speriat ca manunchiul de foi citite devine mult mai mare decat cel de foi ramase de citit.
Hamlet in varianta finlandeza, un Hamlet ucigas, cu sange rece, calculat, un Hamlet nesimtit, rasist, infumurat, fara pic de compasiune pentru nimeni.
Un film alb/negru, nu-i asa, pentru ca pe vremea lui Hamlet nu exista inca televiziunea in culori.
O versiunea moderna a unei familii de bogatasi, proprietara de un imperiu portuar, pe cale a se transforma in constructori de platic (este o scena interesanta, la o sedinta de directori, in care fiecare isi paseaza din mana in mana o ratusca de platic si nimeni nu se uita la ea). Alienarea oricarui sentiment uman in momentul in care banul devine scopul ultim, poate ar fi fost mai degraba un subiect de Shylock. Nu am vazut vreo referinta majora la piesa originala in afara de referintele scenaristice clasice (mama lui se marita cu presupusul ucigas al tatalui lui, ofelia nu e clar ca il iubeste pe Hamlet, Polonius moare etc). In rest, personajele sunt altcumva creionate, alta ritm cardiac, alte motivatii ii mana pe ei in lupta.

O interpretare interesanta se gaseste aici, pentru cine are putina rabdare sa citeasca.

Dar in final un film pe care nu l-am inteles, desi mi-a placut. Pare ilogic, dezordonat ceea ce spun, insa tot filmul este asa. Doreste sa te socheze, sa te scoata din apatie, din lancezeala, din predictibilitatea scenariului initial, pe care il cunoastem cu totii. Si reuseste.
In rest, regia este minimalista, cum este la majoritatea nordicilor si care atinge maiestria la Kaurismaki, camera fixa, are foarte putine planuri largi, in general scenele sunt inchise, este teatru cinematografic. Sfarsitul filmului are cateva scene afara din casa, dar filmul se preteaza la piesa de teatru din punct de vedere scenografic.
Il notez cu nota mare.

I Am from Baia Mare

Anul asta am vazut, la festivalul B-Est, un film deosebit. I Am from Titov Veles (Jas sum od Titov Veles). Imaginati-va: un film care vorbeste despre o poveste individuala si, in acelasi timp, reuseste sa vorbeasca si despre societate. Si despre contextul socio-economic precis - fundalul filmului. Adica exact asa cum ne recomanda toti script doctorii cu care am avut de-a face in ultimul an: atit o poveste vie, despre oameni, cit si factorul national. Nu-i de mirare ca este unul din filmele care au primit finantari de la coana Europa, prin fondurile sale si prin Eurimages.

Ma uitam la I Am from Titov Veles (Afrodita, personajul principal, spunea: m-am nascut in Titov Veles; un oras care a luat numele lui Tito; acum se mai numeste doar Veles) si mi-am adus aminte de Stalingrad, orasul lui Stalin din inima Romaniei. Ma uitam la I Am from Titov Veles, un film facut de o casa de productie care se numeste "Surorile si Fratele Mitevski", si m-am gindit la Baia Mare si la cit de potrivit e ea - sau Copsa Mica, for that matter, ca fundal pentru un astfel de film.

Titov Veles e fratele de peste granite al orasului Baia Mare. Ambele, in industria mineritului si al prelucrarii plumbului. Ambele, intr-o covata alcatuita din dealuri si munti de mica inaltime. Ambele orase industriale, cu oameni cu diferite handicapuri datorate pulberii de plumb din aer, din apa, din sol - si diverse grade de adaptare sau neadaptare la realitatea socialista - acum in schimbare.

Iar filmul este despre o familie. Disfunctionala; mama fugita in tara ei natala, familia ei despartita fortat si trimisa partial in Romania. Fetele, trei, neadaptate. Una nu vorbeste. Intentionat. Ea spune ca vorbeste doar in vis. O cheama Afrodita si e naiva dar si stranie in acelasi timp. Pe cea mare, Slavica, o vedem cel mai adesea in proces de administrare a metadonei, de care e dependenta de aproape doua decenii. Sapho este erotomana sau aproape, disperata sau aproape, vrea sa fuga - si fuge. In Grecia. In film se vorbeste destul de mult despre afurisitele de vize si ce poate sa insemne viata in asteptarea unei vize. Tot asteptind viza, Sapho si Afrodita se duc sa se plimbe pe formele de relief artificiale create din halde de steril. Isi povestesc amintiri din copilarie, de cind mama lor le trimitea acolo, departe si sus, sa se joace, pentru ca vintul facea ca acolo aerul sa fi fost cel mai curat.

Totusi, I Am from Titov Veles nu e doar un film despre o familie - fie ea si disfunctionala. Este despre sechelele unui regim: oameni care nu se regasesc dupa caderea regimului; despre privatizari oneroase, atit de cunoscute si noua. Despre privatizari facute doar pentru vinzarea fabricilor la fier vechi (remember, Ioan Nicolae, patronul FC Brasov, despre care se stie ca a cumparat una din cele mai mari fabrici din Rasnov, alcatuita in mare parte din utilaje din inox - si a vindut-o la fier vechi).

Si totusi, la fel de mult e un film despre maternitate, in registru oniric. Despre retragerea intr-o lume interioara a unor personaje deceptionate de lumea exterioara. Iar imaginea, asa cum am mai amintit pe undeva pe aici, a fost una speciala: culorile au fost magistral minuite pentru a transmite semnificatii: Afrodita, odata intrata in lumea sexualitatii, a inceput sa poarte rosu, sa manince mere si rosii. Obsesia pentru rosu versus verde (verdele, mai ales un verde pal, era al visului, al Afroditei pure din prima jumatate a filmului, al apei curate si chiar al copilului visat de Afrodita, copil creat de mintea ei si nu de unirea fizica cu un barbat) reprezinta firul director al filmului; cu ajutorul culorilor I Am from Titov Veles este mult mai mult decit o simpla cronica de familie sau fresca sociala. Este filmul care merita un premiu.

Klopka aka The Trap (2007)

Catalogat drept "film noir", The Trap este genul de film dupa care ramai un pic cu privirea in gol. Mai ales daca situatia ti se pare putin cunoscuta, si te implici emotional. E un film solid construit din punct de vedere regizoral, cu o mica rezerva in privinta veridicitatii situatiei. Insa daca ne aducem aminte de societatea romaneasca din '96-2000, si chiar si de nepasarea unor oameni de pe la noi in momentul de fata, intelegem ca nu e chiar atat de deplasat modul in care Srdan Golubovic ilustreaza evenimentele.

Dar pentru ca unii oameni prefera deep & slow, s-o luam metodic.

Imaginea e gritty (scuzati folosirea englezismelor, dar mi-e lene sa caut cuvinte in romana. O sa incerc sa n-abuzez), cadrele sunt rezervate, sunt anume repetitii care puncteaza momentele cheie ale filmului. Merita mentionata sala de asteptare a spitalului.
Scenariul are unele probleme, as zice. Sau poate jocul actorilor nu m-a convins. Cateodata situatiile sunt putin nerealiste, insa all in all filmul iese cu succes din acest impas.

Jocul actorilor e foarte bun, mai ales al personajului feminin. Tatal nu m-a convins pe de-a-ntregul, insa Miki Manojlovic e foarte tare in rolul de villain (vazut si in Zavet, al lui Kusturica, film care nu m-a convins deloc, ba chiar mi-a dat impresia ca mr. K e in cadere libera.).

In concluzie, e un film pe care-l recomand iubitorilor de film european, si nu numai, daca sunteti dispusi sa treceti peste micile incongruente ale unui regizor tanar, de numai 35 de ani, care n-are decat 3 lung metraje. Promitator e cuvantul potrivit, cred.

7.9/10