Dev.D (2009)

Intens aclamat de un procent maricel din populatia globului (adica de acea parte din natia indiana care are acces la cinema sau macar la niste torenti decenti), Dev.D este intr-adevar un film care in lumea plina de floricele, voaluri si dans a Bollywood-ului scurma nervos printre rasadurile clasice de flori si gradinari.

Fiind a N-shpea ecranizare dupa romanul Devdas (aparent foarte popular, dar n-as putea sa ma pronunt, pe noi ne chinuiau in facultate cu antichitati de pe vremea lui Surdas si Tulsidas), Dev.D pastreaza cu religiozitate si umor frumoasele elemente caracteristice filmului indian: povestea de dragoste, neimplinita; diferenta dintre caste; nunta; cantec si dans la tot pasul.

E-he, dar in ce forma! Regizorul Anurag Kashyap nu se jeneaza deloc sa dea peste nas indianului pudibond cu un film plin de sexualitate, depravare, vicii si pasiuni interzise, mafie locala, crime, droguri si un pic de tradare shakespeariana, totul filmat intr-un stil ametitor cu snorricam-uri intr-un vartej de muzica ingrozitoare pentru urechea mea de european si in culorile dureros de tipatoare ale Indiei.

Din cauza muzicii care e insuportabila, in sensul ca nu stii daca sa razi in hohote sau sa dai ffw, filmul primeste doar 7.5. Altfel, e de un kitsch foarte entertaining, cu actori bunicei si filmat bine desi cam grosier pe alocuri (in cazul de fata fiind totusi o calitate), un film cu tupeu intr-o vajnica industrie cinematografica de telenovele.

Trebuie sa va uitati la piesele de mai jos. La toate. Pana la capat. Toate sunt deja hituri, prima fiind un cantec foarte emosanal despre tradare, urmatoarele un blues de corazon salvaje si un aproape hip hop slow and deep. Atentie la coregrafie :)

The PianoTuner of EarthQuakes (2005)

Al doilea lung metraj al fratilor Quay, specializati mai mult pe shorts de stop motion animation, The PianoTuner e un melanj suprarealist de fantasy si muzica, dirijat malefic de un Gottfried John in rolul "the mad scientist".

E un fim greu de vazut, apasator si pasiv-contemplativ, desi atmosfera e fascinanta, pe de o parte sepia-romantica precum o poza de-a bunicilor din anii '20, pe de alta macabru-steampunk, cu masinarii complicate care fura sunete si vieti.

Mai degraba o opera muzicala in vers alb decat un film "artistic", si probabil bine de vazut cu intentia de a te delecta doar vizual, auditiv si imaginativ, cam ca la Ashes and Snow, daca vreti, The PianoTuner nu reuseste totusi sa conceptualizeze povestea intr-un scenariu bine inchegat, ramanand la stadiul de constructie cinematografica frumoasa, cu actori ca niste papusi. Probabil ca fratii Quay nici nu au avut alta intentie.

Ramai dupa el cu impresia de mister nelamurit pe care ti-o lasa un basm auzit printre picaturi de somn, inainte sa adormi.

7/10

Wristcutters: A Love Story (2006)

Un film easy as a Sunday morning (veeery early morning), Wristcutters incepe neasteptat de muddy bluesy, cu Tom Waits, Dead and Lovely.

Exact ca personajele, pentru ca titlul e axiomatic, e vorba, evident, despre sinucigasi... and a love story, tesuta pe modelul americana de road movie intr-o rabla si cu o autostopista dezradacinata, cu statii de benzina in desert si cu Tom Waits dormind in mijlocul soselei. Wait. What?

Tot filmul incepe bine. Serios. E facut dintr-o secventialitate de scene si idei care incep bine si nu se termina. La fel e inceputul, la fel si scena cu Tom Waits, la fel sunt pana si personajele, incepute interesant apoi topite ca acuarela in apa.

Pana si cel mai cu cojones personaj (nu cel principal, acela e eroul pampalau care are nevoie de un sidekick serios), rusnacul mustacios Eugene, cantaret la chitara si betivan sufletist in maieu (nu suna a Gogol Bordello?), cum spuneam, pana si el se disipeaza la un moment dat in peisaj.

Wristcutters e deci o aproape comedie simpatica, in care comicul e mai degraba de situatie decat de caracter sau de limbaj (alta chestie facuta pana la jumatate), care pica bine intr-o dimineata de weekend...

... Mai ales ca are ca fundal sonor insistent una din piesele (mele preferate) de la Gogol Bordello, Through the roof 'n' underground, care se asorteaza asa fain cu dorul de duca (nu si cu subiectul in sine, dar am banuit ca gipsy punkul o fi vreo obsesie slabiciune a regizorului Goran Dukic, lucru pe care il inteleg, daca as face filme, si eu le-as colora numai cu topul playlistului meu :)

6.5/10 - trailerul da senzatia de film mai bun de-atat :)

Two Lovers (2008)

Always a sucker for Joaquin Phoenix, m-am facut ca nu vad titlul din care picura o miere diabetica, plina de rollercoastere emotionale si am vazut Two Lovers, al lui James Gray. L-am vazut chiar de doua ori, pentru ca prima data am adormit.

Mi-a fost destul de greu sa il vad. Nu aluneca. Am pus jumatate pe seama faptului ca ma zgaria pe retina prezenta lui Gwyneth Paltrow as trashed femme fatale si cealalta jumatate de stinghereala pe seama personajului lui Phoenix, care mi s-a parut cam inconsistent o vreme, baleind intre [mild spoilers] momente suicidale, wild partying, depresii, dragoste de complezenta si dragoste pasionala [/end spoilers].

Abia tarziu mi-am dat seama, mai precis in ultimele 5 minute de film, ca lucrul care imi statea ca un nod familiar in gat era faptul ca personajul Leonard e croit dupa acelasi model ca si mine: fotograful depresiv ratat, care se agata de craca de sus si se crede brusc vultur, pentru ca apoi ea sa se rupa si el sa bajbaie dupa o craca de salvare de compromis, jos, foarte jos, in dezaprobarea asistentei care vrea sa vada cum broscoiul stangaci se transforma in print, nu in platica.

Imi pare rau ca va arat un film atat de siropos si plictisitor :)

7/10

Sunt curioasa cum l-ati vazut voi.
Mai jos: trailerul filmului si o mostra din noua cariera de rapper a lui Phoenix, The Rise of The Phoenix (still rofling)



Later edit: mai merita sa vedeti si aparitia lui Phoenix la Letterman's show, very Andy Kaufman like (tot cu Letterman, acum vreo 30 de ani):

Breaking The Waves (1996)

Prima parte a trilogiei Golden Heart a danezului Lars von Trier, Breaking the Waves, este un film epic in adevaratul sens al cuvantului, care te tine crispat si nelalocul tau timp de peste 2 ore si jumatate cu o poveste de dragoste infioratoare.

Cu un tempo cam inconstant - un inceput lent, cate o accelerare pe alocuri, un sfarsit care pare sa nu se mai termine, povestea are o intensitate emotionala de-a dreptul disturbing si un simt al puritatii, al devotiunii si al (i)macularii morale mindblowing.

Este filmat intr-un stil destul de puritan, asortat cu viata din micul sat scotian unde are loc "actiunea", punctat pe capitole cu o muzica si niste backdrops false aparent contrastand cu severitatea naratiunii, dar sustinand, din punctul meu de vedere, exact acea usuratate insuportabila a naivitatii personajului principal (jucat daramator de sincer de Emily Watson) care face filmul atat de dureros.

Breaking the waves e un film greu, a carui forta ramane apasatoare chiar si la mult timp dupa ce s-a terminat atat de ridicol de autentic toata tragedia.

My bonus points se duc la partea dialogului schizoid cu Dumnezeu, priceless si sparkly.

Si apropo de muzica, daca nu ar fi fost blestemata de inspiratie a Dogmei 95, iar von Trier si-ar fi permis siesi o coloana sonora decenta si adecvata, ce s-ar mai potrivi filmul asta cu misticismul din Dead Can Dance... Desi micile intermezzo-uri din Deep Purple, Thin Lizzy, Bolan, Cohen, Anderson si Dylan vin totusi nebanuite si salvatoare precum euharistia.


8.7/10 si merita sa vedeti chiar si trailerul

Un long dimanche de fiançailles (2004)

Inca un film de Jeunet, care isi incearca abilitatile cu toate tipurile de film - comedie neagra, dark fantasy, SF, "white" comedy & fantasy si war drama.

Un long dimanche de fiancailles, cat este el de war drama si romance, pastreaza cateva din ingredientele retetei de care vorbeam acum cateva zile: culorile retro interbelice, un narator curios ca un detectiv particular, putina magie, foarte multa delicatete.

Firul povestii e cam labirintic, dar nu te tine pe marginea scaunului - dupa o vreme renunti chiar sa mai iei notite si te duci cu valul, captivat aproape fara voie de viata ca-n filme.

7.7/10

Vicky Cristina Barcelona (2008)

Woody Allen la regie, Javier Bardem in rol principal, Penelope Cruz in rol secundar si 4 nominalizari la Golden Globes/2009.

Reteta de succes? Nu tocmai.

Vicky Cristina Barcelona are un subiect usurel si cam telenovelistic despre un trio amoros care tinde sa devina patrat in decorul pasional-exotic al Spaniei - o poveste de dragoste la care viseaza multe femei in timp ce spala vasele murdare lasate in chiuveta de barbatul personal.

Personajele principale, cele doua americance venite in vacanta in Barcelona cu directii sovaitoare in viata, palesc in fata cuplului bomba Bardem-Cruz, care tin singuri tot spectacolul, plini de verva clocotitoare latina. Doar pentru ei doi filmul merita vazut.

Daca esti barbat, probabil o sa te plictisesti cam tare. Daca esti femeie, o sa te identifici cu cele doua americance si sa ramai foarte dezamagita de final. Nu e ca-n filme, e ca-n viata. Fantezia e gata, snap out.

6/10

The Curious Case of Benjamin Button (2008)

Adaptata dupa o nuvela de F. Scott Fitzgerald (citeste-o aici), povestea vietii traita invers de Benjamin Button mi-a adus aminte deopotriva de nuvelele SF ale lui H. G. Wells si de Forrest Gump. Putin si de Legends of The Fall (din cauza asocierii cu Brad Pitt si a ratacirii lui prin lume).

E un film trist si impresionant prin perspectiva timpului biologic care ticaie inapoi, dar care -mie, cel putin- nu mi-a aratat decat varful icebergului.

E acel gen de poveste-puzzle, pe care o construiesti din pagini de jurnal, carti postale si amintiri, banuind un mister care planeaza pe deasupra.

Si astepti atat de tare momentul crucial al intrigii, in care sa te poti arunca definitiv in tragedie, dar el ramane mereu dupa cortina, si tot ce obtii sunt puncte terte de vedere, cand tu nu vrei decat un narator omniscient, care sa iti ridice valul de minuni al lumii.

Si tocmai pentru ca personajul principal e usor absent din poveste, Benjamin Button primeste doar

8/10

Water (2005)

Filmele regizoarei indiene Deepa Mehta nu sunt bine primite la ea acasa. Emigrand in Canada acum 35 de ani, felul ei de a prezenta India e foarte occidentalizat: in filmele ei nu apar stereotipurile ridicole de musical bollywoodian, dar a fost acuzata ca prezinta India in cliseele percepute deja gresit de Vest (sau Est, depinde din ce parte a oceanului te uiti la America).

Drept pentru care, in 2000, cand s-a apucat sa filmeze Water in mama India, pe malurile Sfantului Gange, cetateni revoltati de felul in care Deepa blameaza asa-zisele apucaturi inapoiate ale indienilor i-au dat foc la platoul de filmare si l-au aruncat in rau.

Filmul a fost facut totusi pe furis, 5 ani mai tarziu, si povesteste viata catorva femei dintr-un ashram, adapost unde vaduvele trebuie sa isi petreaca in penitenta toata viata, fie ca au 9, 19 sau 90 de ani.

Filmarile sunt clasice, actorii buni, povestea frumoasa si cu multa spiritualitate autentica sau ipocrita, pe fondul discursurilor lui Gandhi.

Ca toate filmele din Trilogia Elementelor (Foc, Pamant, Apa) a lui Mehta, se termina cam moralizator: "in India traiesc 34 de milioane de vaduve, din care multe in aceleasi conditii ca acum 70 de ani, pentru ca se supun unor traditii vechi de 2000 de ani".

8/10

Deception (2008)

In prima jumatate a filmului: sex & thrills si un joc care imi da idei :->

A doua jumatate: action, dar scenariul oboseste.

Final: cred ca scenaristul se plictisise deja. De unde si titlul.

Nu-l mai vazusem pe Hugh Jackman in roluri negative, desi parea sa aiba calitatile necesare. Din pacate, desi ambii protagonisti au potential, personajele isi pierd pe parcurs forta de convingere. Povestea e misto si te tine nitel pe marginea scaunului, pana cand cade in pacatul rutinei de scenariu facut din sabloane.

Finalul e ridicol de cretin, un happy end fortat si idealist, care se straduieste sa convinga ca binele si dragostea triumfa. Pe dracu'. Pana la jumatate era chiar un film bun.

6.5/10

The Fountain (2006)

Concertul Kronos Quartet de la Bucuresti s-a terminat cu o piesa care m-a dus pe ceea lume, Death is the road to awe (Clint Mansell). Am cautat-o. Era din coloana sonora la The Fountain. L-am vazut.

Inca nu imi dau seama daca mi-a placut sau nu. Mustind de imagine, e un film pe care-l vezi de dragul vazului.

Povestea din spatele povestii (ca-s vreo trei), adica realitatea din spatele fanteziei nu m-a convins prea tare, as fi preferat sa ramana in fantasy land. Amatorii de tearful romance & drama gusta probabil pana la lacrimi acest gen de film, insa pe mine nu m-a busit plansul decat amintindu-mi ca am fost si eu odata acolo unde statea Tommy, desfacand coama calului in intuneric si impingand capul maimutei sub stele. Bat campii dspre Tai chi routine :)

Inapoi la oile filmului, m-am hotarat ca mi-a placut, cu conditia sa ignor povestea de dragoste si sa ma balacesc doar in simboluri, mitologii si cosmogonii. Mmm... si in imaginea lui Hugh Jackman, la care iar nu m-am hotarat cum arata mai bine - cu plete si barba de conchistador, skinhead ascetic sau... Wolverine style.

7.5/10 - keep Kleenex close