Cu un poster absolut neinspirat, Nothing but the truth merge in categoria filmelor in care un personaj mai mult sau mai putin obisnuit trage de niste ite incurcate si provoaca scandal; cam cum ne spune Wiki c-ar trebui sa fie un clasic thriller politic. Conceput ca film despre libertatea presei (jurnalistul abuzat de sistem), Nothing but the truth nu straluceste prin mai nimic; singurul moment convingator pentru mine a fost discursul final al avocatului jurnalistei. Dealtfel, suspectez ca notele mari de pe IMDb sunt datorita subiectului care atinge pe multi (asa cum l-a atins si pe Zoso, blogger prin vocatie, jurnalist prin calificare). Mai exact povestea isi selecteaza spectatorii, iar spectatorii, satisfacuti de povestea ce le trezeste empatie din motive personale (americanii sunt extrem de sensibili cu privire la libera exprimare si drepturi), au dat nota mare.
Stabilind ca nu e un film stralucitor, putem spune totusi ca e un film destul de bun, temperat ca ton (nu isteric ca Body of Lies), cu actori decenti (merita mentionat Matt Dillon, un actor excelent si foarte underrated, dupa parerea mea) si cu o poveste destul de OK pana la twistul final, care e extrem de discutabil - rezista in plan simbolic, nu si in planul realitatilor imediate.
Se spune ca pentru a putea privi obiectiv un eveniment trebuie sa lasi ceva timp sa treaca. Nu am fost niciodata de acord, am considerat ca sunt evenimente peste care nu trebuie sa se astearna nici un firicel de praf, care nu trebuie lasate sa se raceasca, totul trebuie trait la acea intensitate maxima pe care o ai doar cand sufletul iti tremura inca de la intamplare. Vizionarea lui Das Leben der anderen a fost un asemenea moment. Privind in urma, ascultand muzica sublima pe derularea castingului, nu ma intrebam ce ii pot reprosa acestui film, ci in minte era doar intrebarea pe care o ai la capatul fiecarei carti bune: de ce s-a terminat ? Comunismul, cu ororile lui binecunoscute acum, a facut mii de victime colaterale. Un cunoscut dramaturg est-german, fara o avea in prealabil o virulenta activitate politica anti-comunista, este pus sub urmarire. Evenimentele care se succed, urmarite de catre un agent de securitate, sunt distorsionat prezentate, in favoarea dramaturgului, de catre agent, care realizeaza treptat o alta dimensiune a vietii: dragostea, sinceritatea, devotamentul pana la capat dus de catre sotia lui.
Este un film care m-a rascolit profund, fiind despre viata sub comunism, o tema care m-a pasionat intotdeauna si despre care nu am putut decat sa aflu mai mult din citite decat din traite. Un film la care mi-au dat lacrimile, dar de ciuda, de ciuda ca totul a fost asa de real, atat de adevarat si nimeni nu a fost cu adevarat pedepsit. Scena de la urma, cu fostul ministru al artelor, autor al atator cenzuri si responsabil direct de moartea sotiei lui, umbland nestingherit prin Berlinul de dupa Revolutie, este graitoare pentru a intelege de ce Romania este inca la cheremul unor comunisti care ne rad in nas. Nimeni nu a fost inca judecat si nimeni nu va fi vreodata, pentru ca au fost mult prea multi implicati direct in sistem.
Scenariul este fara cusur, poate si pentru faptul ca a fost rupt din realitate, prelucrat si slefuit la nesfarsit de fiecare drama, stiuta sau nestiuta, din intreaga societate socialista-omunista. Jocul personajelor este total diferit, simtindu-se mana regizorului de la inceput la sfarsit: actorii imbraca total pielea personajelor, incepand de la o expresivitatea agentului Ulrich Muhe aratata la nivelul ochilor pana la miscarile dramaturgului Sebastian Koch. Agentul de securitate Ulrich Muhe (in viata reala el insusi urmarit, iar sotia lui avand dosar de colaborare cu STASI) ne trece prin toata paleta de sentimente, dar totul fiind la nivelul ochilor. Privind in ansamblu, fata lui Muhe seamana cu orice fata a actorilor fetis ai lui Kaurismaki, de un imobilism inspaimantator, dar poate de aceea si mai greu de jucat. Corpul lui este la fel de imobil, iar in cele doua scene umane in care este prezentat - sex cu o prostituata si dialogul cu un copil, este incapabil sa aiba un dinamism relaxat, firesc. Sistemul il apasa, iar pentru a supravietui in sistem trebuie sa te adaptezi, sa fii rigid precum regulile. Orice abatere inseamna privarea de libertate pana la urma. De cealalta parte, cuplus Koch - Gedech au un joc uman, miscari pline de normalitate, se intind in pat sau se chircesc, depinde mult de starea lor mentala. Sunt liberi sa isi exprime sentimentele, iar faptul ca sotia, actrita principala, nu se uita niciodata direct la personaje este o dovada ca ea resimte cel mai tare presiunea. Dealtfel si sotul ii spune ca ea nu o sa poate renunta niciodata la actorie, fiind dependenta de evadarea din realitate, iar partea de sfarsit a filmului confirma balanta ei firava.
Per total un film emotionant, real, sfasietor. Smulgatorul de inimi, precum ar zice Vian. 10/10. Nu stiu daca am dat vreodata nota asta.
Un alt film de categoria wtf, The Raspberry Reich este o parodie socio-politica porno si gay. Nu va imaginati produsul final, nu?
Sa va mai dau un hint: Bruce LaBruce (regizor, fotograf si "underground gay porn star", wikipedia dixit) zice despre The Raspberry Reich ca este "an art/porn film that, like all my films, uses pornography as a starting point to examine sexual politics and homosexual radicalism".
Daca imaginea ia forma de soft porn politic de extrema stanga, v-ati prins despre ce e vorba.
Mic-mic sinopsis: (location: Berlin) Filmul se deschide cu o tovarasa revolutionara care se fute sanatos cu un oarecare fraier, strigand (ea) sloganuri gen "fuck me for the revolution".
In camera de alaturi este un alt fraier care linge pios teava unei arme, in timp ce se masturbeaza in sunetele revolutionarilor de dupa perete, rezemat, la fel de pios, de un poster gigantic cu Che Guevara. (trivia: din cauza imaginii lui Che, folosita fara autorizatie, producatorul s-a procopsit si cu o amenda zdravana).
Imaginea se repeta constant de-a lungul filmului, dar nu cu tovarasa, ci cu restul trupei de extremisti de stanga condusi de ea si nu cu teava armei, ci cu penisurile din dotare ale trupetilor.
Pentru inceput suntem luati cu binisorul. In timpul primelor scene gay se deruleaza pudic peste imagine o banda cu diverse discursuri ale lui Bush jr.
Mai tarziu banda dispare si in locul ei apar - in diverse forme vizuale foarte old school si enervante, dar pe care le vom aprecia ca fiind parodice si frizand arta - mesaje demagogice de genul:
Heterosexuality is the opiate of the masses No revolution without sexual revolution. No sexual revolution without homosexual revolution Corporate hip hop is counter revolutionary. Madonna is counter revolutionary.
OK... Avem deci un film porn si gay slab de tot si ideologie extrema de stanga urlata de o nebuna care vrea sa fie urmasa factiunii Armata Rosie (Baader-Meinhof Bande).
Printre subtilitatile filmului as mai mentiona pe vlastarul capitalist dezmostenit de ta-su pe motive de gay-iciune, care ajunge sa fie, din inocenta victima a grupului terorist, un luptator subversiv impotriva sistemului... spargand romantic banci impreuna cu iubitul sau.
Cu un poster absolut neinspirat, Nothing but the truth merge in categoria filmelor in care un personaj mai mult sau mai putin obisnuit trage de niste ite incurcate si provoaca scandal; cam cum ne spune Wiki c-ar trebui sa fie un clasic thriller politic.
Posts
