101 Reykjavik (2000)

Filmul incepe greu si continua la fel. O fi el o frumoasa si exacta oglinda a vietii in orasul vechi din Reykjavik, cum se lauda islandezii, dar e tare plicticos in prima parte. Geeks care inca stau cu mami, subdezvoltati sexual, fara serviciu, filosofi care se fac ranga la vreun party vad si in jurul meu tot timpul.

Dupa o vreme apare insa Victoria Abril, al carei personaj pune nitel filmul in miscare pe directia clasica a familiei disociate de formula obisnuita, a noii societati in care e normal sa faci baie in bucatarie, sa te culci cu tatal tau vitreg care e de fapt mama copilului tau... Complicat, dar nu prea original.

Filmul e destul de bine facut, in ciuda inceputului cam nesigur si a happy-endului tipic familial, pe alocuri amuzant, fara sa te implice prea mult, un film jucat bine dar usurel, de duminica dupa-amiaza.

6.5/10

Across the Universe (2007)

Inca un musical. E o faza, va trece. Across The Universe - evident, tribut movie Beatles. Ma rog, doar muzicii lor... coveruita urat si dureros urechii in jumatate + din cazuri. In alte cazuri, respectiv cand fac coveruri Bono si Eddie Izzard... si chiar Martin Luther McCoy, e mai bine.

Povestea e apa chioara, aproape la nivel de teen movie peste care spoim ceva activism al anilor de Vietnam, si in prima jumatate aproape ca-ti vine sa-l inchizi, sa-l impachetezi si sa-l trimiti la Polul Nord.

Dupa jumatate insa, situatia se schimba spectaculos. Parca e alta echipa de creatie. (Din pacate vocile sunt tot alea...) E un suflu nou in film, imagini psihedelice, suprarealism, absurd, cabaret, fantasy. Din pacate nu sunt un cunoscator atat de bun al discografiei Beatles incat sa leg asta de vreo perioada de-a lor, insa ultima parte a filmuletului e de-a dreptul watchable. Si listenable.

6/10, vedeti neaparat clipul de mai jos, cel cu armata. V-am pus si trailerul, de curiozitate.

The Big Bang Theory (2007 - )

Daca n-aveti ce face intr-o seara si aveti chef de ceva light si amuzant, va recomand cateva episoade din The Big Bang Theory. Numai si numai daca va place geek humour si aveti ceva din personalitatea obsesiv-compulsiva a lui Monk.

Doua genii, amandoi fizicieni, construiti dupa modelul de dictionar al geek-ului, duc o palpitanta viata vaduvita de orice coolness factor intre jocuri video, inventii dubioase, teorii fantasmagorice, comic books si action figures.

Celelalte personaje (si mai sablonizate decat the main geeks) sunt din pacate pale si galbejite, frizand icterul in comparatie cu cei doi, dar discursurile sci-flamboaiante si presarate cu ciudatenii idiosincratice merita atentia macar cateva episoade.

Tot din pacate, sitcomul devine repede extrem de repetitiv. Recomandabil sub forma de pastile cand sunteti plictisiti.

7/10

Angels and Demons (2009)

Azi am fost la cinema. Nu mai fusesem de vreo 2 ani, mai ca mi-au dat lacrimile de emotie la mirosul de floricele. Dupa aceea mi-au dat lacrimile din cauza ciripelilor din sala si mi-am adus aminte de ce n-am mai mers la cinema.

Anyways, am vazut Angels and Demons and I loved it! Film de actiune with a touch of religious conspiracy si cu efecte speciale atat de bune incat mi-au dat lacrimile si a treia oara. Nu trageti in mesager, m-am mai declarat de cateva ori un fan al genului conspirationist, dar e posibil sa va placa de-a binelea, fan Tom Hanks or not. Sau Dan Brown or not.

Daca va asteptati la o pleasca ridicola si pretentioasa cum a fost Codul lui Da Vinci, o sa aveti o oarecare surpriza. E mult mai bun. Are actiune, are un tonus sustinut, alterneaza echilibrat scenele de adrenalina cu cele de mental pushups, iar toata alergatura prin Roma si prin labirintul de mistere e ca intr-un Indiana Jones mai geeky.

Gasim inevitabil glitch-uri cusute cu ata alba in poveste, dar e de apreciat ca regizorul Ron Howard a mai triat si modelat the danbrownian crap pana cand i-a dat o forma mai mult decat acceptabila pentru un mystery thriller reusit.

Pe langa Hanks, cu morga lui relaxata obisnuita, mai avem si placerea lui Ewan McGregor si o colectie impresionanta de figuranti (cgi... sau nu) loviti pe rand de panica apocalipsei si de veneratia religioasa.

De vazut neaparat mai ales pentru scena apocaliptica de final. That's going down with a bang!

7.5/10

He Died with A Felafel in His Hand (2001)

Chiar daca se spune sa nu judeci o carte dupa coperta, recunosc ca am vazut filmul din cauza titlului, care isi falfaia prea promitator pe sub nasul meu promisiuni de situatii absurde si comic negru.

Si de data asta chiar asa ceva am primit. He Died with a... este ecranizare dupa romanul australianului John Birmingham, in care un individ cu vise de scriitor si cu o chitara care nu a invatat inca California dreamin se muta din casa in casa, dand peste cei mai ridicoli si absurzi colegi de apartament, de la est-europeana feminista si lesbiana cu apucaturi wicca la albinosul care se bronzeaza la razele lunii.

Mi-a placut si imaginea - clara, curata, puternica, fara floricele inutile, ba chiar cu cateva unghiuri geniale. Regia (Richard Lowenstein) si scenografia nu-s din pacate nici pe departe aproape de genialitate, ceea ce reduce filmul la doar o comedie neagra australiana care te pune nitel pe ganduri, apoi ti le fura cu coloana sonora de golden oldies.

7/10

The Pervert's Guide to Cinema (2006)

Sub titlul cam pompos The pervert's guide to cinema, criticul si psihanalistul sloven de formatie lacaniana Slavoj Žižek sustine un tur de forta de doua ore si jumatate de analiza, psihanaliza, deconstructivism si simbolistica freudiana, luand la disecat vreo 50 de filme clasice, mai bune si mai rele, mai vechi sau mai noi.

Reactia privitorilor la documentar va fi in functie de backgroundul lor cultural.
- Unii vor face ochii mari in fata revelatiei simbolistice si a comorii psihologice care zace latent in spatele unei scene aparent greoaie din Solyaris, de exemplu.
- Altii vor stramba din nas, circumspecti, "iar poliloghie freudiana pretioasa?"
- Cei mai multi se vor sufoca de nervi "Hai, las-o jos ca macane, cum sa vezi asta intr-un film de desene animate cu Pluto?! E obscen de-a dreptul!"

Cred ca cel mai bine e sa te asezi undeva intre ele si sa tratezi The Pervert's Guide to Cinema ca pe un documentar bunicel si deloc lipsit de umor, dar nu ca pe o biblie a perversului in cinema...

Citeste restul aici (azi am fost de serviciu pe cinemateca :-)

7.5/10

The PianoTuner of EarthQuakes (2005)

Al doilea lung metraj al fratilor Quay, specializati mai mult pe shorts de stop motion animation, The PianoTuner e un melanj suprarealist de fantasy si muzica, dirijat malefic de un Gottfried John in rolul "the mad scientist".

E un fim greu de vazut, apasator si pasiv-contemplativ, desi atmosfera e fascinanta, pe de o parte sepia-romantica precum o poza de-a bunicilor din anii '20, pe de alta macabru-steampunk, cu masinarii complicate care fura sunete si vieti.

Mai degraba o opera muzicala in vers alb decat un film "artistic", si probabil bine de vazut cu intentia de a te delecta doar vizual, auditiv si imaginativ, cam ca la Ashes and Snow, daca vreti, The PianoTuner nu reuseste totusi sa conceptualizeze povestea intr-un scenariu bine inchegat, ramanand la stadiul de constructie cinematografica frumoasa, cu actori ca niste papusi. Probabil ca fratii Quay nici nu au avut alta intentie.

Ramai dupa el cu impresia de mister nelamurit pe care ti-o lasa un basm auzit printre picaturi de somn, inainte sa adormi.

7/10

Wristcutters: A Love Story (2006)

Un film easy as a Sunday morning (veeery early morning), Wristcutters incepe neasteptat de muddy bluesy, cu Tom Waits, Dead and Lovely.

Exact ca personajele, pentru ca titlul e axiomatic, e vorba, evident, despre sinucigasi... and a love story, tesuta pe modelul americana de road movie intr-o rabla si cu o autostopista dezradacinata, cu statii de benzina in desert si cu Tom Waits dormind in mijlocul soselei. Wait. What?

Tot filmul incepe bine. Serios. E facut dintr-o secventialitate de scene si idei care incep bine si nu se termina. La fel e inceputul, la fel si scena cu Tom Waits, la fel sunt pana si personajele, incepute interesant apoi topite ca acuarela in apa.

Pana si cel mai cu cojones personaj (nu cel principal, acela e eroul pampalau care are nevoie de un sidekick serios), rusnacul mustacios Eugene, cantaret la chitara si betivan sufletist in maieu (nu suna a Gogol Bordello?), cum spuneam, pana si el se disipeaza la un moment dat in peisaj.

Wristcutters e deci o aproape comedie simpatica, in care comicul e mai degraba de situatie decat de caracter sau de limbaj (alta chestie facuta pana la jumatate), care pica bine intr-o dimineata de weekend...

... Mai ales ca are ca fundal sonor insistent una din piesele (mele preferate) de la Gogol Bordello, Through the roof 'n' underground, care se asorteaza asa fain cu dorul de duca (nu si cu subiectul in sine, dar am banuit ca gipsy punkul o fi vreo obsesie slabiciune a regizorului Goran Dukic, lucru pe care il inteleg, daca as face filme, si eu le-as colora numai cu topul playlistului meu :)

6.5/10 - trailerul da senzatia de film mai bun de-atat :)

Ali (2001)

Poate o mai ard comercial, cum piromaneste (oare exista???) se exprima Rin Tin Tin cu barca pe Rin, dar Ali mi-a placut. Chiar daca a facut numai filme de 2 bani (facand exceptie Heat, care a fost un excelent film de actiune si avand in distributie 2 monstruleti sacri, Pacino si de Niro) regizorul Michael Mann a mai dres busuiocul cu aceasta biografie a lui Muhammad Ali, pe numele lui real Cassius Clay. Scriptul filmului ne duce prin istoria plina de agresivitate a anilor 50 si 60, moartea lui Malcom X, rasismul albilor si se opreste in Zair (astazi Congo) cand era presedinte bunul preten a lui Ceausescu, celebrul comunist criminal Mobutu Sese Seko. Mie personal mi-a provocat o indigestie teribila vederea acestui personaj, drept pentru care i-am retezat una din stele filmului.

Ce m-a impresionat: camera, unghiurile de filmare, muzica!!! Muzica este superba, o sa caut soundrack-ul.
Jocul lui Jamie Foxx, care m-a obisnuit cu performante superbe, intrat acum in pielea unui evreu negru fost drogat, bun prieten cu musulmanul Ali si cu ceilalti prieteni crestini.
Filmul este destul de lung, treneaza pe alocuri, nu se intelege relatia lui Ali cu Africa si in general nu este explicat deloc de ce s-a convertit la Islam. Personal ma asteptam la mai mult substrat psihologic / filozofic decat s-a lasat sa se intrevada din scurtele aparitii ale lui Malcom X. De nota 10 referinta la parerea musulmana a lui Ali in relatie cu familia: trebuia sa ma convertesc la Islam la 50 de ani, pentru ca imi plac prea mult femeile, nu ma pot abtine:-)

Daca vreti o alta fateta a lui Raging Bull si un film mai putin axat pe razbunare si comeback decat Rocky, recomand filmul.

7/10

Nothing but the truth (2008)

Cu un poster absolut neinspirat, Nothing but the truth merge in categoria filmelor in care un personaj mai mult sau mai putin obisnuit trage de niste ite incurcate si provoaca scandal; cam cum ne spune Wiki c-ar trebui sa fie un clasic thriller politic.
Conceput ca film despre libertatea presei (jurnalistul abuzat de sistem), Nothing but the truth nu straluceste prin mai nimic; singurul moment convingator pentru mine a fost discursul final al avocatului jurnalistei. Dealtfel, suspectez ca notele mari de pe IMDb sunt datorita subiectului care atinge pe multi (asa cum l-a atins si pe Zoso, blogger prin vocatie, jurnalist prin calificare). Mai exact povestea isi selecteaza spectatorii, iar spectatorii, satisfacuti de povestea ce le trezeste empatie din motive personale (americanii sunt extrem de sensibili cu privire la libera exprimare si drepturi), au dat nota mare.

Stabilind ca nu e un film stralucitor, putem spune totusi ca e un film destul de bun, temperat ca ton (nu isteric ca Body of Lies), cu actori decenti (merita mentionat Matt Dillon, un actor excelent si foarte underrated, dupa parerea mea) si cu o poveste destul de OK pana la twistul final, care e extrem de discutabil - rezista in plan simbolic, nu si in planul realitatilor imediate.

6.8/10

What Just Happened (2008)

Daca ati citit 99 francs a lui Beigbeder atunci filmul nu o sa va surprinda prea tare. O comedie usoara despre saptamana unui producator de film, facand echilibristica verbala intre amenintarile de la sponsori si imblanzirea regizorilor sau a actorilor din filmele deja contractate si mergand la terapie de post-divort cu a doua sotie, pe care este gelos ca se intalneste cu un alt barbat, intamplator unul din scenaristii cu care lucreaza.

Un John Turturro spumos, care isi face unghiile cum numai el stie, un Bruce Willis ironic, voit violent, dar numai de fatada, ce mai - cu toane, cu barba de Cat Stevens (nume actual Jusuf Islam) si o prestatie delicioasa de la Michael Wincott in rolul unui regizor alcoolic, punkist care nu doreste sa modifice sfarsitul unui film dezastruos, izbucnind in plans ca un copil mic caruia i se strica jucaria. Toate acestea fac din cele 100 de minute de film o relaxare bine-venita pentru after-work-light-movie-time.

6/10.

Enjoyable, but not different.

Pride and Glory (2008)

Cand o apuci pe cararea prea batuta a filmelor cu politisti corupti, cu familii de politisti si cu inevitabila confruntare good cop-bad cop, e important sa gasesti un catch care sa te diferentieze oarecum de restul gloatei.

Cred ca Gavin O'Connor l-a gasit, si desi Pride and Glory nu e o capodopera a genului, ceea ce-l ridica este felul in care sunt portretizate personajele, atat cele principale cat si cele secundare. Nu mi se intampla des sa vad oameni in filme, cu atat mai putin in cele politiste, desi tendinta generala este e a umaniza omul legii.

Si apropo de filme cu politisti, 'mnezeu stie care o fi perceptia generala a americanilor despre politaii lor, dar tot timpul am stat sa imi imaginez cum ar arata un asemenea film cu gaborii nostri gusati si burtosi si cu privirea albastra pe sub chipiu...

Frumos personajul si jocul lui Colin Farrell, mi-a placut si Edward Norton, desi e departe de a avea un rol de compozitie. Cateva momente rizibile sunt reusit compensate de vreo 2-3 scene destul de puternice, despre care m-am amuzat sa citesc ca au oripilat publicul din cinema-urile americane :)

6.5/10

Inkheart (2008)

Oamenii se impart in povestitori si ascultatori. Eu fac parte dintre ultimii, probabil de aceea pot sa vad cu atata placere filme "pentru copii". A sucker for fantasies, m-am delectat pe indelete cu Inkheart, ba chiar am si adormit vazandu-l, ca la orice poveste care se respecta :)

Nu e un film prea grozav sau original, nici ca subiect, scenariu, calitati actoricesti, nici macar regie, dar are acel jenesaisquoi fantastic al povestilor cu iarba extraordinar de verde, si catifeaua atat de perfect rosie, si nume sonore ca Dustfinger, The Shadow, Silvertongue.

Fata de alte filme din aceeasi oala a povestilor care se amesteca cu lumea reala (stiti genul, le vedem de Craciun mai tot timpul), Inkheart parca e putin peste medie, desi nu cu mult. Brendan Fraser has finally lost it, desi e practic personajul principal, parca nici nu e acolo, dar l-am remarcat cu placere pe Paul Bettany in rolul suflatorului de flacari expatriat din poveste.

Si cum filmul este ecranizarea primei parti din trilogia fantasy Inkworld, ne asteptam la sequals, din ce in ce mai slabe, ofc :)

6/10

Ah, iar trailerul e fantastic de prost

Coraline (2009)

Nu pot sa imi dau seama de ce nu prea mi-a placut Coraline. Pentru ca citisem cartea? Pentru ca nu prea mi-au placut desenele in sine si nici stop-motion-ul nu e felia mea preferata de prajitura? Pentru ca e un pic cam "prea pentru copii"? Oare mi-au ramas mici si "desenele animate"?

Filmul lui Selick (The Nightmare Before Christmas) ridica povestioara lui Gaiman de la rangul de carticica pentru copii la film PG rated, de la stadiul de poveste un pic sumbra, Gaiman style, despre lumea de dincolo, la un autentic horror story animat.

Mi-a placut deci pentru ca e mult mai dark si fantasy-oriented decat cartea, care pare, uitandu-ma inapoi acum, o reproducere insipida dupa film. Scenele de musical si vodevil sunt grotesti exact atat cat trebuie, iar personajul negativ e cat se poate de gotic.

Si totusi, despite the visual treat, m-am plictisit ingrozitor. Probabil nu a fost deloc o idee buna sa citesc inainte cartea. M-am trezit totusi regretand intens ca am crescut cu Balanel, Miaunel si amarata de gala a desenului animat. E o minunata lume noua a animatiilor.

7.5/10

X-Men Origins: Wolverine (2009)

Well, it leaked.

Mi-a placut seria X-Men, lucru la care nu m-as fi asteptat de la mine, dat fiind ca nu prea ma-nnebunesc nici dupa superheroes, nici dupa comic-based movies. Sunt pe jumatate convinsa ca a fost din cauza lui Hugh Jackman, a personal soft spot :)

Revenind la Wolverine, este un prequel la Heroes... erm... la X-Men, the bildungsroman of Logan, si prin fata ni se perinda viata micutului viitor mutant incremenit la niste frumosi ani late 30s. Dragut, romantic, aventuros, misterios, un pic de love story, un pic de hate story, un pic mai mult de fapt, pentru ca da, Wolverine on a killing spree e miscat de motorul razbunarii.

No more spoilers, e un film OK, efecte foarte faine, dar daca tot vorbim de the origins, mi-ar fi placut ca inceputul vietii viitorului Wolverine sa fie mai putin pe FFW. Nimic mai thrill-giving decat misterul SF plasat intr-o societate ermetica a secolului 19, cu teama, teroarea, panica, vanatoarea de vrajitoare... eh, n-avem de-astea.

Totul se intampla mai degraba la 15 minute distanta inapoi in timp de primul X-Men, astfel incat perspectiva e tot batalia titanilor, fara public, in loc de prostratia micilor sateni uitandu-se la lupta de deasupra... ma rog, aveam eu o perspectiva mai indepartat romantic-apocaliptica despre cum ar fi fost originile lui Wolverine... Damn computer games. Probabil e si o reminiscenta de la Highlander, cu care l-am comparat fara sa vreau.

7/10

Goodbye Uncle Tom / Addio zio Tom (1971)

Dupa momentul popcorn de mai devreme, sa ne intoarcem la ceva mai hardcore: un fals documentar artistic despre epoca de aur a sclavagismului in America: Goodbye Uncle Tom.

Un film dezgustator de grafic si de socant, greu de urmarit ca si Salo, dar la fel de fascinant ca si el, poate cu atat mai mult cu cat tortura, umilinta, violul, dezumanizarea sunt tratate cu detasarea documentaristului si explicate cu tonul plat si profesionist al crainicului (precum vocea lui Pittis la Teleenciclopedia, daca vreti) si cu o coloana sonora infernal de vesela si senina.

Si povestea (cam lunga, 2h) porneste de la caravanele de sclavi carati precum animalele in burti de corabii, apoi triati, spalati, tesalati, examinati de veterinar (sic!), vanduti si apoi exploatati, abuzati, violati, batuti... mai tarziu crescuti, educati si ridicati din grajd iar la nivelul de om, pana in zilele noastre cand societatea americana alb-negru a ajuns la un relativ echilibru dupa 200 de ani de exploatari si interziceri, refulari si ura, iar un barbat de culoare conduce acum Statele Unite. Cine-ar fi zis?...

7.5/10

mai jos: nu trailer, ci un fragment de vreo 40 de minute, give it a try

Leon (1994)

It's that time of the month again: popcorn movie! Fara popcoarne adevarate, dar cu chef de actiune, am ales Leon de Besson cu o trena de actori cu poza la panoul de onoare: Jean Reno, Danny Aiello, Gary Oldman si Natalie Portman, pe vremea aia avand doar 12 ani.

Cum ma plictisesem deja in vreo 20 de minute de partea cu bad cop flick si good bad guy, am incercat sa urmaresc mai degraba motivele pentru care Leon e in top 35 al celor mai apreciate filme pe imdb.

In primul rand Reno, Portman si Oldman au niste personaje extrem de simpatice, care in ciuda faptului ca sunt alese din catalogul de sabloane, sunt suficient de bine modelate ca sa fie credibile si highly likable:
- asasinul platit, naiv, ascet si sentimental, with a broken heart si o planta de apartament
- micuta orfana infractoare cu accese de lolita decenta si o pasiune pentru role-playing games
- the bad cop, coleric in sinea lui serpeasca, dar cu niste momente de placiditate sincera care m-au daramat de ras.

In al doilea rand... cred ca totusi nu e nimic in al doilea rand. Povestea e subtirica, tot filmul mediocru at its best, actiunea OK, dar cu mici naivitati caracteristice filmelor de actiune in care intra si un pic de corazon, finalul jos in orizontul de asteptare. Marele lui plus raman deci actorii si personajele, care merita niste locuri speciale in dictionarul de caractere.

7.2/10

Dare mo shiranai / Nobody Knows (2004)

O drama soptita despre un grup de copii care nu exista in mod legal si oficial, despre o mama denaturata, despre viata singur cand ai intre 2 si 12 ani si n-ai fost niciodata la scoala si nu stii nici macar sa furi mancare.

Povestea e bazata pe un caz real, dar din ce citesc, a fost mult inmuiata si frumos impachetata, adevarul fiind ceva mai putin usor de privit. Poate din cauza asta m-am cam plictisit la un moment dat uitandu-ma la Nobody Knows, care e si cam lung (2:20h), si cam static, atat in imagini, cat si in actiune sau implicare.

Cu toate astea, regizorul Horikazu Koreeda dovedeste delicatetea, rabdarea in fata timpului si simtul fin al umorului si al veseliei retinute pe care le-am mai vazut si in Wandafuru Raifu, iar actorul principal, care mi-a placut foarte mult, Yuya Yagira, a fost cel mai tanar actor care a castigat premiul de cel mai bun actor la Cannes.


7.5/10

Maria full of grace (2004)

Drama Columbiei si visul american: un film deprimant, in care nici sfarsitul nu ofera speranta. Uneori destinul iti este impotriva si nici macar regizorul nu iti poate oferi o solutie; drama unor fete dintr-un orasel de langa Bogota, care aleg sa castige un ban prin transportarea de droguri in stomac. Una din fete moare iar celelalte 2 raman fara nici un cunoscut in New York, traind cu spaima ca familiilor ramase acasa vor fi omorate de catre traficanti.

Filmul abunda in scene violente si culori negre si nici macar frumusetea gingasa a actritei principale, Catalina Sandino Moreno nu te poate face sa uiti o clipa despre ce se intampla in realitate. Scenariul este frust, cu o povestire banala si lipsita de suspans si asta deriva din faptul ca stim de la bun inceput la ce sa ne asteptam. Aflam din primele momente ca eroina nu isi simte sufletul pereche alaturi (deci se va desparti si va pleca din oras); putin mai tarziu, cand este manipulata facil de catre un cunoscut in a deveni caraus de droguri, realizam ca o sa moara una din prietenele ei.
In plus, nu ai prea multe optiuni in a-ti alege sentimentele vis-a-vis film, atunci cand o fata tanara si fara ajutor este omorata si altele amenintate de catre niste traficanti de droguri, nu ?
Din seria filmelor gen documentar realist, Maria full of grace nu impresioneaza prin regie, ci prin forta subiectului. Personajele joaca bine, camera este purtata de cele mai multe ori pe umar si de aici un sentiment de apropiere a telespectatorului de personaje. Per total un film care ar putea fi distribuit ca parte a unui program sud-american contra traficului de droguri.

6/10

The Happiness of the Katakuris (2001)

Katakurii se pot gasi in zonele muntoase ale Japoniei, sunt inruditi de departe cu specia cantareata von Trapp si le place sa traiasca in grupuri, avand un simt puternic al valorilor familiale.

Isi petrec mare parte din timp facand curat in barlog si asteptand musafiri. Ca intermezzo, canta si danseaza mai ceva ca Heidi pe campii, iar ocazional... sapa.


Remake indepartat dupa The Quiet Family (1998), al coreanului Kim Ji-woon, The Happiness of the Katakuris e o comedie horror de Takashi Miike, care isi trage seva din momentele parodice de musical, fara de care n-ar fi mare scofala de film: afacere de familie lovita de ghinioane peste ghinioane, cu personaje din repertoarul clasic: mama casnica si iubitoare, tata antreprenorial dar putin naiv, fiu cu cazier dar cu o inima mare, fiica la vanatoare de sot, s.a.m.d.

Viata cea "fericita" a Katakurilor este deci o comedie neagra cu niste momente de musical dansant absolut ingrozitoare, la care m-am trezit ca rad de una singura prin casa (si rad si acum, de fapt) - highly enjoyable, macabra si pop-culture oriented in stil parodic si usor suprarealist (momente de karaoke, super eroi, vulcani, eclipse de soare, regina Elisabeta, Sunetul muzicii si rice noodles).

7.8/10

Merita sa vedeti trailerul, surprinde foarte bine esenta fericirii: