Rocknrolla (2008)

*mild spoilers ahead, de parca you could spoil an utter crap*
Cine mai crede azi in baietii rai? Eu unul nu. Cel putin nu in baietii rai fara o parte umana (nu ca n-ar exista, dar nu-s credibili pe pelicula). Sau hai, dezumanizati, dar care au ceva de spus, macar. Daca nu...baiat rau e si Adi Minune, nu? La filme de actiune ma uit coborand voit standardele in ce priveste suspension of disbelief si nu mi-a placut The Departed, tocmai din cauza chestiilor de mai sus. Singurul lucru pe care-l pretind e ca filmul sa fie entertaining. Si RocknRolla nu e. Sau e, dar asa, pentru pustanii de 20 ani de-acum 10 ani.

- stilul de editare: outdated.
- subiectul: rasuflat la maxim.
- actorul principal: prost ales, personajul prost jucat. cam ca toti actorii, dealtfel. vina regizorului, parerea mea.
- scenariul: total lipsit de inspiratie.
- the russian gangster: a mess of a character, fara pic de credibilitate (un romantic sub pielea unui dur? c'mon, cat de cheesy poate fi treaba. si macar dac-ar fi fost vreun farmec in asta).

Addendum (bomboana de pe coliva): treaba cu gheiu care fute pe toti, sau cel putin ii pacaleste: right, esti gangster, dar iei pula in gura amicului din compasiune. Brilliant.

Deci? Ce ramane?
Cateva glume reusite? Discutabil. Nici nu vreau a pune trailer.

4.5 /10

PS: Zoso, lasa-te de scris cronici de filme. Vezi In Bruges, daca vrei film de genu' asta, dar f. misto.

Splinter (2008)

Se spune ca filmele horror trebuie sa fie proaste by default, un exercitiu in prost-gust. Eu cred ca orice exercitiu poate fi facut cu stil, dar in ce priveste filmul nostru, e discutabil. Some praise it, some hate it, unii spun ca vine cu un monstru foarte original, altii spun ca e disappointing. Eu, ca un privitor part-time de filme, ma gasesc pe undeva pe la mijloc, as zice ca e an enjoyable forgettable horror flick. Spre deosebire de Eden Lake, care te pacaleste cu succes (daca te distantezi emotional de personaje si nu pui botu' la starea lor de fericire ramane fix pix din el), Splinter e onest, e un horror facut dupa reteta, si facut bine; cel putin am ras.

5.9 / 10

PS: As mentiona pe Shea Whigham, compelling in rolul personajului negativ uman :)

The Wrestler (2008)

Dupa The Fountain (un film cu adevarat placut, daca n-ar fi avut that wooden touch; apropo, stiati ca 98% din efectele speciale de-acolo sunt CGI-free?), Aronofsky revine cu un film despre wrestling.

Spun "despre wrestling" pentru ca imi place sa cred ca Aronofsky a vazut B.F. inainte sa faca The Wrestler, si, cu un twist ironic, s-a decis sa faca acel wrestling movie de care vorbeste toata lumea.

Filmul e destul de direct, fara prea multe artificii, aproape cu o abordare de documentar, pe alocuri. E despre ratare in sensul propriu al cuvantului. Pentru mine e o continuare fireasca a penultimului lui film, Requiem for a dream, insa eliberat de artificiile cinematografice, de obsesia imaginii (desi cateva secvente au un discret rafinament al filmarilor), un film despre un om pentru care viata a insemnat ca el e tot timpul in centrul imaginii, si care nu poate merge mai departe altfel, chiar daca acum e doar "a piece of rotten meat".
Recommended.

9/10.

Revolutionary Road (2008)

O drama bine creionata a unui cuplu al anilor '50, care traieste dupa regulile si etichetele vremii: el e un mic corporatist in devenire, cu o amanta si chef de munca virand spre zero, ea - nevasta casnica si oarecum devotata, cu o cariera artistica ratata si roasa de nevoia schimbarii radicale.

Viata e cu siguranta altfel in alta parte. Aici ne scaldam intr-o desertaciune fara urma de speranta, acolo (oriunde) va fi diferit, vom fi atat de relaxati si boemi, nimic nu va mai fi la fel. Vom simti iar, ne vom bucura, vom trai din nou.
Pana cand ne vom plictisi iar de noi, de celalalt, de viata, unde sa ne mai mutam acum?

Desi povestea in sine nu e prea palpitanta, scenariul e bun, regia de asemenea (Sam Mendes), iar cei doi actori principali, Leo DiCaprio si Kate Winslet, fac o demonstratie actoriceasca pe un ton isteric si patetic excelent.

4 nominalizari la Globurile de Aur de diseara.

7.8/10

Slumdog Millionaire (2008)

Nu ma asteptam de la autorul Trainspotting si 28 Days Later, Danny Boyle, sa scoata un asemenea film de coloratura... estica. Mi-a placut de la cap la coada, fiecare minut din cele 2 ore.

Ecranizare si adaptare a cartii Q&A de Vikas Swarup, Slumdog Millionaire, cu 4 nominalizari la Golden Globes/2009, e povestea unui sarantoc chaiwallah din mahalaua Juhu din Bombay, care, bantuit de o dragoste din copilarie, participa la emisiunea Vrei sa fii milionar? ca sa o gaseasca pe ea.

N-am citit cartea, dar daca ar fi sa pariez, momentele dickensiene tip Oliver Twist si David Copperfield sunt aportul echipei britanice care a lucrat la film.

India beneficiaza de aceeasi imagine familiara a natiei de mahala si a razboaielor religioase, fiind taramul unde poti ajunge from rags to raja pentru ca odata ti-a fost scris sa salvezi din ploaie un mic Rama albastru si sa dai de pomana 100 de dolari unui baiat cersetor, orbit cu lingurita. Fiecare moment din viata ta isi poate afla intrebarea potrivita... la un concurs popular de televiziune. Foarte Rushdie-like.


I-as fi dat 9, pentru finalul siropos-dramatic, dar m-am razgandit vazand momentul bollywoodian pe care ruleaza distributia de la sfarsit si am ras din tot sufletul.

10/10
(Poate merita mai putin, dar am o slabiciune pentru India, sa-mi fie iertata, cititor-ji)

Vicky Cristina Barcelona (2008)

Woody Allen la regie, Javier Bardem in rol principal, Penelope Cruz in rol secundar si 4 nominalizari la Golden Globes/2009.

Reteta de succes? Nu tocmai.

Vicky Cristina Barcelona are un subiect usurel si cam telenovelistic despre un trio amoros care tinde sa devina patrat in decorul pasional-exotic al Spaniei - o poveste de dragoste la care viseaza multe femei in timp ce spala vasele murdare lasate in chiuveta de barbatul personal.

Personajele principale, cele doua americance venite in vacanta in Barcelona cu directii sovaitoare in viata, palesc in fata cuplului bomba Bardem-Cruz, care tin singuri tot spectacolul, plini de verva clocotitoare latina. Doar pentru ei doi filmul merita vazut.

Daca esti barbat, probabil o sa te plictisesti cam tare. Daca esti femeie, o sa te identifici cu cele doua americance si sa ramai foarte dezamagita de final. Nu e ca-n filme, e ca-n viata. Fantezia e gata, snap out.

6/10

The Match Factory Girl (1990)

Un film in seria specifica Aki Kaurismaki. Am inceput dealtfel sa ma uit la filmografia lui, o sa incerc sa postez review-uri pentru fiecare film vazut.

Scenariu este foarte simplu, o fata care traieste cu parintii inca, parinti carora le plateste chirie sa stea in casa lor, este tratata de ei ca ultima servitoare, intalneste intr-o zi, intr-un bar, pe un tip de care se indragosteste. Tipul evident ca nu ii pasa de ea si o considera o curva, lasandu-i bani de dimineata, cand apare scena cliseu - el se imbraca sa plece la serviciu si o lasa pe ea, in apartamentul lui, inca dormind.
Nu as vrea sincer sa dezvolt tot subiectul, sper sa va fac sa il vedeti si voi.

Kaurismaki are un stil genial de a prezenta esenta sentimentelor si a vietii intr-un scenariu foarte saracacios, utilizand doar camera de filmat, focalizata pe personaj - fata, maini.
Camera este fixa, foarte asemanator cu stilul de filmat de la inceputul secolului.
Filmul poate parea plictisitor din descriere, dar va asigur ca nu este. Undeva spre a doua treime, actiunea filmului isi mareste ritmul si personajul principal, Kati Outinen, actrita fetis a lui Kaurismaki, sufera o mutatie la nivel comportamental. Filmul este verosimil, iar minimalismul lui Kaurismaki mi se pare binevenit intr-o epoca a efectelor speciale.

Din pacate nu reusesc sa gasesc un trailer, so...

Che: Part One (2008)

Absolut dezamagitoare prima parte a seriei biografice Che, El Argentino, a regizorului Steven Soderbergh.

Filmat si gandit in acelasi stil ca si I'm Not There, cade in pacatul adevarului istorico-documentar in defavoarea unei constructii armonioase a filmului artistic.

Trei sferturi din film avem parte de puneri in scena ale bucatilor de arhiva video cu Che la interviuri, in cadrul conferintelor si plenurilor internationale, presarate cu imagini repetitive din lungul drum prin padure al guerilleros cubanezi pe cale de a deveni dintr-o gramada de tarani analfabeti o armata revolutionara.

Ultima parte a filmului cazeaza garnizoana la Santa Clara (...se despierta para verte) si avem parte de o serie lunga de scene de razboi de mana a doua, victorie, urmeaza Havana, The End.

Nu primim contextul implicarii lui Ernesto in revolutia cubaneza, nu vedem cum a ajuns mana dreapta a lui Fidel, nu stim de ce doctorul argentinian ajunge sef de gherila cubaneza.

Imaginea lui Benicio del Toro ca Che Guevara are meritul echipei de machiaj si al unui cameraman bun, asta pentru scenele de documentar. In restul timpului, el Che sta mai mult cu spatele, preferand sa ramana reprezentativ prin silueta cu basca sau sapca verde si prin tusea astmatico-dramatica ce agaseaza in primele minute de film.

Slab. Sa vedem totusi si partea a doua, dar fara asteptari prea mari.

6/10

The Curious Case of Benjamin Button (2008)

Adaptata dupa o nuvela de F. Scott Fitzgerald (citeste-o aici), povestea vietii traita invers de Benjamin Button mi-a adus aminte deopotriva de nuvelele SF ale lui H. G. Wells si de Forrest Gump. Putin si de Legends of The Fall (din cauza asocierii cu Brad Pitt si a ratacirii lui prin lume).

E un film trist si impresionant prin perspectiva timpului biologic care ticaie inapoi, dar care -mie, cel putin- nu mi-a aratat decat varful icebergului.

E acel gen de poveste-puzzle, pe care o construiesti din pagini de jurnal, carti postale si amintiri, banuind un mister care planeaza pe deasupra.

Si astepti atat de tare momentul crucial al intrigii, in care sa te poti arunca definitiv in tragedie, dar el ramane mereu dupa cortina, si tot ce obtii sunt puncte terte de vedere, cand tu nu vrei decat un narator omniscient, care sa iti ridice valul de minuni al lumii.

Si tocmai pentru ca personajul principal e usor absent din poveste, Benjamin Button primeste doar

8/10

Yes Man (2008)

Ummm... No.

Acum cateva zile, stand ghiftuiti la o halba de weissenbier dupa o cina etiopiana, purtam o discutie despre cariera lui Jim Carey si filmele lui bune. Yes Man nu e unul dintre ele.

E un fel de apologie a forumurilor motivationale care ar trebui sa iti schimbe viata, pentru ca tu nu mai stii pe unde ti-e drumul. La naiba, spune DA vietii, traieste-o acum, carpe the fucking diem, touch the screen!

Poate daca nu era atat de "comedie a la Jim Carey", ar mai castigat ceva puncte. L-as fi vazut mai bine chiar ca pe o drama, un bildungsroman, un... film de razboi.

Yes Man se bazeaza insa pe un scenariu subtire, plin de momente de un comic transparent si pe exacerbarea caricaturala a trasaturilor personajelor.

Sigur, va fi un film foarte popular in Romania, doar ne place tuturor Jim Carey, we dig buffoons. Vreo 5 minute intregi dupa film ne vom gandi ce filosofie adanca am invatat azi. Va fi prima zi din restul vietii noastre.

5.5/10

Defiance (2008)

As fi putut la fel de bine sa pun un subtitlu in genul "Magie si sarlatanie in filmele lui Zwick". Fara indoiala, Zwick e un regizor foarte priceput. Cel putin filmele lui arata ca fiind facute de oameni priceputi, si nu poti sa ignori dimensiunea epica a lor. Eu cred ca-ti trebuie un anume crafting skill (nu l-as numi neaparat talent) si pentru asta.

Insa, la fel, nu poti sa ignori imensa cantitate de sirop turnata chiar si peste cele mai atroce situatii. Zwick e magicianul perfect, his movie sprinkles magic almost constantly. Dar, la un moment dat totul devine prea mult, si iti dai seama cat de cheesy e toata treaba de fapt..

Daniel Craig e bun ca de obicei; actorul care constituie a mild revelation e Liev Schreiber (pe care, personal, nu l-am simpatizat niciodata si nici nu l-am remarcat in vreun rol bun). Liev intruchipeaza bine pe Zus si ilustreaza bine criza familiala (un alt artificiu pentru a ne indulci cu impacarea fraterna).

6.6 / 10

Babylon A.D.

(Parerea lui Zeeny aici.)

Trash. Ca film, in film, etc. Nu stiu de ce ma incapatanez sa-l urmaresc pe Mathieu Kassovitz ca regizor, Rauri de purpura ar fi trebuit sa-mi spuna sa ma opresc.
La inceput mi-a placut, parea un oldschool pulp SF, dar dupa totul a inceput sa se suga usor-usor. Alegoria cu Sfanta Conceptie generata pe computer e de-a dreptul puerila, iar finalul e ultra-penibil. Spoilers, yes, asta daca putem spune ca un film atat de prost poate fi spoiled.
2.5 / 10

Senki / Shadows (2007)

Un film cu un subiect-cliseu, insa foarte la standarde ca tehnica de imagine. I enjoyed it, a good ghost story, cu scaparile lui (mai ales spre final). But oh so forgivable :)

8.1 /10 (might be lower, but seeing it for Christmas was priceless)

36 & 73

Zilele trecute, plictisindu-ma de serialele la care orice mic-burghez (mai mult sau mai putin intelectual) se uita, am zis c-ar fi bine sa schimb putin aerul, si, ca de obicei, am recurs la solutia ultima a oricarui cinefil care constata ca, brusc, viciul lui drag a inceput sa-l plictiseasca. Adica m-am intors la cinematograful european, Purgatoriu in care ajungem cu totii cand ne dam seama, in orbirea permanenta provocata de Hollywood - pentru ca, nu-i asa, straluceste ceva mai orbitor ca Hollywoodul ?:) .
Drept care-am luat la mana doua filme frantuzesti, dupa ce-am vazut ca-s cu Daniel Auteuil (actor care mie, personal, imi place foarte mult), dar si atunci cand mi-am dat seama ca totusi nu parasesc pe de-a-ntregul teritoriul comercial in care am esuat de ceva vreme (ambele sunt cop flicks, histoires de flics, sau cum vreti voi sa le spuneti: filme politiste).
O surpriza foarte misto, desi cel mai nou dintre ele nu e neaparat cel mai bun. Sa le luam in ordine:

MR 73:
Cel mai nou. Police drama, politist damnat, ofiteri corupti, confruntarea finala cu the bad guy, end of story lacrimogen. Cu toate astea, personajul lui Auteuil e credibil, uman, chiar daca filmul e doar putin peste medie. Cu exceptia finalului, putin patetic, filmul e misto, desi nu se ridica la cotele unui Jar City (la asta contribuie si enigma crimelor, solutionata foarte nashpa, cinematografic vorbind).
Nota: 7.9
36 Quai des Orfèvres
Aici lucrurile stau altfel. Filmul are substanta, the bad guy is a real bad guy (ma refer la tipu' ras in cap care trage cu trancanu', sa fim clari - o sa vedeti voi care), e o placere sa-l vezi pe Depardieu urcand egoist pe treptele carierei, problema e cand privesti deciziile personajelor. Decizii care sunt cumva nerealiste, personajele sunt cam cartoonish. Dramele lor sunt oarecum false, fabricate. Nu lipseste nici partea patetica, but what the heck, it's a cop drama, daca politistii sunt niste duri, si dramele lor trebuie sa fie hardcore.
Nota: 7.9

Bottom line: un regizor cu stil, cu defectele lui, dar in mod clar doua guri de aer proaspat dupa labele venite de la Hollywood, de ceva vreme buna incoace, deja.

Earth (1998)

La 10 ani dupa ce Ghandi predica molcom despre rezistenta pasiva (in filmul Water al indiencei-canadiene Deepa Mehta), lucrurile se schimba dramatic in 1947, moment prezentat in al doilea film din Trilogia Elementelor - Earth.

Mata Bharat, India cea Mare si nonviolenta, un chutney de nationalitati care se iubesc ca fratii, devine in '47 India mai mica (pentru ca pleaca din ea Pakistanul) si mai sangeroasa, pentru ca fratii hindusi, musulmani si sikh incep sa se hacuiasca in strada, sa se incendieze reciproc, sa isi violeze femeile si sa pangareasca temple si moschei.

Filmul e un romance semi-politic vazut din perspectiva unei fetite Parsi (neutri in toata tocana de religii indiene, ca si -culmea- crestinii), care n-ar fi deloc rau daca mi-ar oferi o finalitate, un deznodamant individualizat pe personaj. In loc, primim iar o lectie istorica: 1 milion de morti odata cu independenta si divizarea Indiei, 12 milioane de refugiati de pe o parte pe alta a granitei.

Nota 1) In Midnight's Children a lui Rusdhie, despre copiii fantastici nascuti pe 15 august 1947, noaptea eliberarii Indiei, istoria asta e mai metaforizata, cu un efect dramatic scazut.

Nota 2) Mi-am amintit de Viata lui Pi, care la 12 ani era si crestin, si hindus si musulman, "because bapu Gandhi said all religions are true"

7.5/10

Water (2005)

Filmele regizoarei indiene Deepa Mehta nu sunt bine primite la ea acasa. Emigrand in Canada acum 35 de ani, felul ei de a prezenta India e foarte occidentalizat: in filmele ei nu apar stereotipurile ridicole de musical bollywoodian, dar a fost acuzata ca prezinta India in cliseele percepute deja gresit de Vest (sau Est, depinde din ce parte a oceanului te uiti la America).

Drept pentru care, in 2000, cand s-a apucat sa filmeze Water in mama India, pe malurile Sfantului Gange, cetateni revoltati de felul in care Deepa blameaza asa-zisele apucaturi inapoiate ale indienilor i-au dat foc la platoul de filmare si l-au aruncat in rau.

Filmul a fost facut totusi pe furis, 5 ani mai tarziu, si povesteste viata catorva femei dintr-un ashram, adapost unde vaduvele trebuie sa isi petreaca in penitenta toata viata, fie ca au 9, 19 sau 90 de ani.

Filmarile sunt clasice, actorii buni, povestea frumoasa si cu multa spiritualitate autentica sau ipocrita, pe fondul discursurilor lui Gandhi.

Ca toate filmele din Trilogia Elementelor (Foc, Pamant, Apa) a lui Mehta, se termina cam moralizator: "in India traiesc 34 de milioane de vaduve, din care multe in aceleasi conditii ca acum 70 de ani, pentru ca se supun unor traditii vechi de 2000 de ani".

8/10

Spring, Summer, Autumn, Winter... and Spring (2003)

Filmul lui Kim Ki-duk m-a lasat foarte bouche bee, mai ales ca de o ora si jumatate ascult pe loop obsedantul Arirang, cantec traditional coreean din coloana sonora a filmului.

Spring, Summer, Autumn, Winter... and Spring e un film aproape mut, in care replicile sunt mai putine decat cuvintele mele de pana acum. E despre viata unui calugar buddhist, din copilaria sa de invatacel (primavara), pana in iarna vietii sale si primavara unui nou invatacel.

E de o simplitate si spiritualitate orientala innebunitoare, genul acela de film care te lasa tamp, cu ochii sub fustele lui Dumnezeu, zicandu-ti "e atat de simplu si de evident, lumina e asa de aproape, de data asta am sa o apuc, filmul asta o sa imi schimbe viata".

Si ti se umezesc ochii, ti se ridica parul pe maini, apoi iti aduci aminte ca n-ai tigari, cainele vrea afara, dar e frig si ploua, ti s-a ars becul de la baie, maine ai sedinta si o dai dracului de viata trista si nenorocita si te mai asezi la un film. Erase and rewind.

And he passes far beyond confused imagination.
10/10

mai jos aveti trailerul, cam slabut;
si mai jos este Arirang, un fragment din film cu insusi Kim Ki-duk in rolul calugarului de Iarna.


.

Burn After Reading (2008)

But don't delete after viewing!
In sfarsit ceva misto in boxoffice anul asta. Recunosc sincer, am adormit de doua ori la prima jumatate de ora, care -imi mentin parerea- e cam plicticoasa si nu promite nimic din dezastrul (in sens bun) care urmeaza.

Tagline-ul cel mai expresiv pentru Burn After Reading cred ca ar fi un citat din film: Jesus Christ, what a clusterfuck!

N-am nici pe departe intentia sa dau vreun sinopsis, povestea e prea reusita asa, in forma de cookie chinezesc, cu surpriza la pauza.

Pe langa scenariu si regie (Coen Brothers), nota maxima o iau cei trei protagonisti, John Malkovich, George Clooney si un Brad Pitt hilar si parodic, pe care il clasasem de multisor si pe nedrept intr-un grad actoricesc inferior.

Nici la Clooney nu eram prea convinsa de versatilitate, dar finalul din Burn After Reading le-a refacut amandurora ierarhia, ducandu-ma la concluzia ca oricat de buna ar fi papusa, it's all in the man who pulls the ropes up there.

8.7/10
(pentru ca amandoua actritele principale, desi bune in felul lor scandural, nu mi-au placut defel, nici ele, nici problemele lor: Francis McDormand si Tilda Swinton)

The Seventh Seal (1957)

Nu foca, ci pecete; a saptea din sirul aducator de urgii si apocalipsa. Si ca in Biblie, odata cu ruperea primei peceti, in filmul lui Bergman apare calaretul cel plin de indoieli insotit de scutierul cam agnostic, intorcandu-se odiseic dar inexact istoric din cruciada.

Si cavalerul (Max von Sydow in frageda tinerete) se aseaza ca intr-o miniatura iluminata medievala sa joace sah cu Moartea, iar lumea se destrama cu fiecare pecete rupta.

Vrajitoare, preoti, ruguri, poeti nebuni, menestreli vizionari, dragoste in vremea ciumei: mi-a adus aminte de Andrei Rublev al lui Tarkovsky, care, facut 9 ani mai tarziu, in '66, e o continuare naturala a acelor Dark Ages, dar mult, mult dus peste stacheta ridicata de Bergman, din toate punctele de vedere admirabile la A Saptea Pecete:

mise-en-scene, mise-en-abime, conditia umana, (a)gnosticism, simbolistica, metafora (chiar daca mult mai usor de asimilat) - de nota 10 la Bergman, dar dupa Tarkovsky ai nevoie de o alta scala de notare.

8/10 (pentru ca am senzatia ca Mr. Bergman nu citise inca Ciuma)

The Ghosts of Abu Ghraib (2007)

Experimentul Milgram se intreba in '61 cat rau fizic poti sa faci unui om daca ti se spune de catre o autoritate "nu tu, ci eu sunt responsabil pentru asta; tu fa ce ti se spune; e ok. n-o sa moara."

Pornind de la premisele experimentului de mai sus, un exemplu de obedienta comportamentala, documentarul Ghosts of Abu Ghraib povesteste despre torturile aplicate de soldatii americani irakienilor din inchisoare.

Tagline (min. 13:21):
"If it looks like the enemy, shoot it."
"I've really never been outside the US. Everything looks like the enemy to me."

Se da o gramada de oameni, aparent buni ca painea calda, exemple de soldati care isi apara patria si care s-au nimerit sa fie gardieni la cea mai importanta inchisoare din Irak. Detinutii sunt irakieni, actiunea se intampla in anno domini 2003.

Acesti oameni cu frica lui Dumnezeu superiorului in grad primesc ordine si specificatii clare cum sa tortureze prizonierii. Nu ca in evul mediu, pentru ca omul modern si-a dat seama (remember room 101 a lui Orwell?) ca tortura psihica cere mai putin efort.

Si acesti oameni, filmati in intimitatea caselor lor, imi povestesc cu seninatate ca [assume quasi-angelic pose] trebuia sa faca asta, ca era razboi, astea erau ordinele, aia erau dusmanii tarii, a fost greu si pentru mine, in fiecare zi trebuia sa uit ce vazusem cu o zi inainte, sa imi amortesc spiritul.

Then stop fuckin' grinning:


sursa foto

Si acum cronica de film, pe scurt.

E documentat, are acea aura de seriozitate HBO, are credibilitate, are perspective din interior (garzile si detinutii) si din exterior, are empatie, are decenta sa imi puna subtitrari pe confesiunile in araba... nu dublari (sic!). E impotriva lui Rumsfeld si a lui Bush.

Dar imi prezinta foarte prost (adica intr-o lumina buna) pe cei cativa gardieni implicati mai evident si nu stiu daca intentia este sa ma faca sa le plang de mila bietelor marionete trimise la Curtea Martiala in locul omului care tragea sforile sau sa dau din cap sfatos si sa zic, fenomenal behaviorismul uman, ce poate face din mintea plebei o autoritate legitima in ochii lor...

Si cand te gandesti ca scandalul a pornit de fapt de la mania de a face poze la orice. Cu tine in ele, Kodak moment style:

"U! Uite cadavrul plin de sange al celui care a murit din motive independente de ranile deschise, sa ii spunem... infarct. Ce-ar zice mama sa-i trimit o poza noua cu mine... si cu el?"


sursa foto

8/10, desi nu-l percep tocmai impartial