Sneak peek - Inglourious Basterds trailer

august 2009
imbd

Daca ai cautat Bastardi senza gloria (Inglorious Bastards), 1978, vezi aici.

You Kill Me (2007)

Vine o vreme cand constati cu tristete ca bautura incepe sa intervina din ce in ce mai des in viata ta si sa iti amentinte cariera si familia.

Si mai ales daca esti un hitman mafiot polonez a carui familie lupta cu alti mafioso (irlandezi si... chinezi) pentru suprematia unui oras mare cat Galatiul, te gandesti serios ca trebuie sa te iei in maini si sa te cureti, ca sa nu fii curatat.

OK, asta-i povestea pe scurt - You Kill Me e o comedie neagra extrem de simpatica - genul de film pe care l-as putea vedea over and over.

Un Ben Kinglsey cu o morga de statuie resemnata cu toti porumbeii din lume, o Tea Leoni absurda in umorul ei sec, ca de obicei, iar in fundal Bill Pullman, Luke Wilson si Dennis Farina... si omg! cadavrul ala e Buscemi?! Regizorul John Dahl pastreaza o tacere misterioasa asupra acestui amanunt.

8/10

Nota: se poate vedea zilele astea si pe HBO comedy. Stiu, pentru ca dupa ce l-am vazut aseara de pe dvd, the midnight insomnia m-a trezit pe la 3 noaptea, cand ... l-am mai vazut inca o data pe bucati in timp ce faceam surfing pe tv.

Cum spuneam - over and over. 3rd time's a charm - de data asta am si scris despre el :)

Rambo (2008)

Mai tineti minte caricatura dinainte de 1989, parca era a lui Mihai Stanescu, in care era vorba de anul 2050 si pe ecrane rula Rocky 567 ? Cam asa m-am simtit si eu in aceste 75 de minute, in care Rambo, imbatranit si retras in Thailanda, este un pasnic vanator de cobre, pana cand este miscat de fervoarea religioasa a unei secte din ... US si accepta sa ii conduca cu barca pana in Burma. In Burma, dupa cum se stie, este razboi de cateva zeci de ani, cu junta militara care omoara cam tot ce sta in cale. Restul filmului banuiesc ca este clar.

Nici nu stiu sigur de ce m-am uitat la acest film. Poate in virtutea inertiei, poate o nostalgie mi-a luat mintile (temporar sper, insa) si m-a readus in vremea copilariei, in care procopsiti cu un proaspat video, ai mei faceau rost de casete care mai de care mai ciudate - va mai aduceti aminte de celebrele filme cu Chuck Norris ?

Stallone joaca identic in acest film cu alti Stalloni din celelalte Rambo-uri. Singurul lucru notabil a fost ca nu am mai observat acel tic al lui, care ii deforma buza in jos atunci cand vorbea. Era semnul lui distinct si mi-am simtit violat spatiul stallonian din cerebel.
Noul Rambo are inca cosmaruri cu fostul lui sef, poate alerga prin padure mai repede decat potarnichile si are aceeasi dexteritate de a trage cu arcul si cu pusca de parca nu ar fi renuntat la acest sport de cativa zeci de ani buni. Nu-i bai, ca si ultimul Indiana Jones este la fel de sprintar, iar filmul la fel de insipid. Dar pana la urma, ce te poti astepta de la actiune de dragul actiunii ?

4/10

Underworld: Rise of the Lycans (2009)

Trecand peste CGI-urile cu varcolaci cam prea dinamice uneori pentru gustul meu (Van Helsing anyone? Eu nu, multumesc) si peste vampirii in sofisticate toalete medievale, pot spune ca a treia parte din Underworld e destul de enjoyable.. pentru fanii black metal. Totul pare rupt dintr-o poveste de pe discurile de tinerete de la Cradle of Filth, de la povestea de iubire intunecata dintre un lycan si o vampirita pana la castelul gotic pana la refuz.
Desi filmul nu impresioneaza decat prin tonurile de negru omniprezente si chiar daca in realitate carismaticul lycan Lucian arata fix a pampalau (spre deosebire de aparitia fierce din film - aducandu-mi aminte de Ron Perlman in Outlander), filmul e OK pentru o seara de popcorn si guilty mindless fun.

Site-ul oficial (cu trailer la vedere) aici.
5.5/10
PS: Comentariile cu spoilers vor fi sterse de catre Zeeny (nu-i asa, darling?), pentru c-am adormit la el si vreau sa vad finalul :>

Doubt (2008)

Indoiala - motorul care pune lumea in miscare. Alaturi de suspiciune, minciuna, adevar, morala, alb si negru si certitudinea ca albul meu e alb chiar daca tu spui ca-i negru, ca intr-o furtunoasa Imblanzire a scorpiei.

Mi-a placut Doubt, without the shadow of a doubt. Meryl Streep este magistrala si m-a facut sa rad sincer de cateva ori, chiar daca imbraca haina greu de purtat a clasicei directoare de scoala, acra si severa, de neclintit in convingeri, incisiva si cu o atitudine de cruciat proaspat calcata si apretata.

Mai mult decat o poveste cu preoti care calca pe bec, calugarite intepate si scoli catolice severe, filmul (ecranizare a unei piese de teatru a regizorului Shanley) e o parabola despre indoiala si certitudine, in sensurile opuse celor obisnuite - indoiala poate fi buna, certitudinea prost directionata e gresita.

Din cauza ca personajele sunt oameni ai bisericii, intruchipand metaforic pe rand indoiala si siguranta, filmul poate parea totusi ca impune o anume abordare si conduce fortat catre o concluzie.

Mai departe insa de aspectul moralizator si de joaca constanta cu certitudinile privitorului, concluzia cu care am ramas eu e veche de secole: dubito, ergo sum. Doubt more.

8.5/10

Vals im Bashir (2008)

Nu prea imi plac filmele de razboi, dar Vals cu Bashir a fost atat de premiat anul trecut, incat... l-am vazut.

Filmul, nominalizat la Oscar la sectiunea Cel mai bun film strain, e un documentar animat israelian despre masacrul din taberele de refugiati Sabra si Shatila, unde un numar inca neidentificat de civili palestinieni (intre 300 si 3000) au fost impuscati de milita falangista in '82, in timpul invaziei Libanului de catre Israel, dupa asasinarea lui Gemayel Bashir, viitor presedinte al Libanului.

Filmul este interzis in tarile arabe, in Liban l-au vazut recent, in cerc restrans, doar cateva sute de oficiali, istorici si critici de film.

Personajele sunt reale, chiar si numele veteranilor de razboi au fost pastrate. Regizorul, Ari Folman, fost combatant in razboiul din '82, se foloseste de pretextul unui cosmar pentru a recupera amintiri blocate 20 de ani in urma.

Esti pacalit de faptul ca e un desen animat, dar in realitate e un reportaj putin romantat (pretextul viselor, al psihologului, al cautarilor fostilor camarazi de razboi pentru marturii)
despre un moment istoric si militar controversat.

Nu primim un raspuns. Nu stim daca israelienii au permis cu buna stiinta masacrul palestinienilor de catre libanezi. Primim la sfarsit, fara vreo tranzitie prea maiastra intre desen si viata, filmari reale din taberele respective dupa masacru.

Nu prea ii pot recunoaste calitatile documentare (si - sincer - m-a plictisit), dar ceea ce este admirabil e ceea ce criticii au numit "inventarea unui nou limbaj cinematografic", melanjul de animatie, documentaristica, film artistic, psihologia amintirilor, razboi, istorie.

L-a mai vazut cineva? Cum vi s-a parut?

Daca va plictisiti...

Quiz cu scene din filme aici.
Am obtinut un jalnic 52/100.

later edit: Ha. 55 :)

So how you did?

Revolutionary Road (2008)

"This film was about 2008, and how when two super stars are signed for a film deal there is no need to throw away money on writers who flesh out their characters, and provide plausible circumstances of their lives."

Trebuie sa spun de la inceput ca nu m-a deranjat tonul rece al lui Mendez, personajele care sunt atat de broken, desi realizate social/material. Nici cu genul cinemtografic n-am nimic, even there's too much drama all around:) (American Beauty, Iris - an underrated masterpiece, un film extrem de sensibil si frumos, Shipping News, About Schmidt, Stage Beauty, Sideways, etc. - all of them are awesome movies). Din pacate Revolutionary Road nu se compara cu precedentele. M-au deranjat urmatoarele:

- personajele sunt intr-adevar schematice, fara profunzime
- clisee: nebunul care spune adevarul, marea de corporatisti, the greedy corporate manager, cu zambet larg si charisma ieftina
- scenariu ieftin: femeie cu veleitati artistice, corporatist nesigur pe el = drama all around. The story itself is lame and can be resumed in 3 phrases.
- abortion gone wrong (desi scena e realizata misto) - the lamest way to draw a conclusion.

All in all: a lame lame chick flick, tocmai bun pentru deprimat corporatiste de 30 de ani, mult sub precedentul film al lui Mendez, Jarhead, care e mult mai compelling. Un film care apeleaza la frustrarile spectatorului pentru a convinge cinematografic. O mare dezamagire.

5.o / 10 (pentru faptul ca totusi e un film lucrat, desi degeaba e atat de lucrat)
Website: http://www.revolutionaryroadmovie.com/
Parerea lui Zeeny, cu care nu-s de acord deloc, aici.

Shoot 'Em Up (2007)

Oh my God, how lame can you get ? Clive Owen, actor pentru care aveam tot respectul (Sin City, Closer, chiar daca Children of men mi s-a parut mega-tampeu) joaca in acest thriller de actiune, in care personajul lui devine pe rand Mr. Smith, Rambo, Terminator, Robocop, totul terminand cu un orgasm rasunator intr-un tanc.
La cat de mult luat la misto rezisti ? La foarte mult, daca ai un acut simt autocritic. La cat de mult luat la misto ai rezista ? La foarte putin, daca e sa fie cu optiune deschisa. Si totusi, Clive se pare ca insista in acest film sa omoare unul dupa altul, mai mai ca in Biciul fermecat de pe vremea bunicii, cand stateam in cinematograful din Covasna si ma uitam la filme cu ninja.
Ca o ironie a sortii, acum sunt intr-o tara in care toate femeile arata ca ninjele :D

Recomandare: lasati DVD / CD -ul in cutie si faceti-l cadou sefului, sa isi destinda neuronul.

Nunta muta (2008)

O reparare morala necesara: romanii au avut propria lor metoda de a lupta impotriva comunistilor. Polonia a avut Solidaritatea, Ungaria au avut 1956, Cehia August 1968, Romania a avut Brasov 1987, cine isi aduce aminte de el. Cine stie insa de cei mai bine de 20 de ani de continua rezistenta armata a catorva sute de oameni, sprijiniti de miile de familii ramase in sat, jefuiti, batuti, schinguiti si omorati numai pentru a ii denunta? Nimeni in zilele de astazi. Poate tocmai de aceea cele 10 dvd-uri ale Memorialului Durerii devin atat de importante, de aceea tiparirea si difuzarea pe scala larga a istoriei recente poate deveni salvarea acestui popor, care nu stie ca a avut o coloana vertebrala puternica, care nu a cedat. Nu exista inca roman cu care sa fi vorbit si care sa nu isi ia in ras natia. Trist popor.

Si totusi cata bucurie, cata fericire, cat ras din toti plamanii explodeaza din acest film. "Nunta, baaaaaaah !" devine motto-ul intregului film, al intregului sat, al fiecarui locuitor al Romaniei, si peste ani, al Revolutiei din 1989. Indiferenta in fata represiunii, in fata gloantelor, fronda deschisa impotriva unui regim tiranic, impotriva unor rusi indobitociti de razboi (la randul lor nenorociti, chinuiti, omorati in chinuri groaznice de nazisti) face din acest film reperul luptii de clasa. Caci asa trebuie inteleasa pana la urma lupta de clasa: lupta naturaletii impotriva falsitatii, impotriva ipocriziei, impotriva a ceva pe care il resping firesc, pentru ca nu este bine.

Stilul lui Malaele este unul tineresc, jucaus, scenografia este limitata (nu este asa de importanta, desi circul este punctul de cotitura) imaginea nu este liniara, camera alterneaza intre viteza normala si cea incetinita, cu focusul penduland pe fetele oamenilor si pe evenimentele satului. Spre exemplu, pregatirea pentru nunta este aratata in aprox 30 secunde, cu imagini in care prim-planul este pe maini, pe arta gatitului.

Desi iti imaginezi de la bun inceput cum se va termina, filmul te incanta prin scenariul exceptional, in care fazele se succed intr-o lume a lui Moromete, cu aceeasi istetime taraneasca care il caracterizeaza pe omul liber la cuget. Glumele, hohotele, ochii jucausi, tuica "pruna" te arunca la final intr-o lume a muteniei, a fricii, a terorii, pentru ca mai apoi sa reizbucneasca firescul: la nunta se chefuieste, chiar daca a murit Stalin.

O apoteoza a vietii, asa am vazut eu acest film.

Ray (2004)

Fimul biografic despre Ray Charles, un muzician genial cu muzica caruia m-a crescut mama si pe care am invatat sa dansez rock’n roll. Cate amintiri mi-a trezit acest film de 2 ore jumatate, care nu m-a plictisit nici o clipa. Jocul lui Jamie Fox mi-a adus aminte de interpretarea ireala aproape a lui Val Kilmer in rolul lui Jim Morrison din Doors. Mi-au placut teribil amanuntele legate de selectia personajului care il va interpreta pe Ray de catre insusi Ray Charles, care l-a provocat la discutie si apoi la interpretare pe Jamie.

Nu pot sa nu fiu subiectiv fata de film, pentru ca am urmarit cu o placere suprema muzica, in care m-am scufundat intru-totul. Cand pe ecran aparea copilul Ray, eu eram la randul meu copil, in sufragerie cu mama si cu magnetofonul din care razbateau sunetele unui cantec de pian indracit, acel melanj de gospel si blues, pantent de Ray. Cand s-a auzit “I Got a Woman” sau “Mess Around” picioarele mele deja se miscau pe cutia pe care mi le sprijin. Incantator si infricosator in acelasi timp puterea cu care muzica te poate transpune si manipula.

Intrigant si interesant la Ray este puterea lui de a ignora faptul ca este orb. Trauma lui majora, care ii devine pana la urma si sursa de putere spre sfarsitul vietii, este moartea accidentala a fratelui lui, la care doar asista, fara a interveni la salvarea lui. Secventa apare in diferite forme de cateva ori in film si impresia pe care mi-a lasat-o mie filmul este ca el accepta faptul ca este orb datorita faptului ca nu a facut nimic sa il salveze pe fratelel lui, de aici puterea lui neomeneasca de merge inainte si de a-i indeplini promisiunea mamei lui, aceea de a nu depinde de nimeni.

Nota: Statul Georgia i-a interzis accesul in tara vreme de 20 de ani, desi fusese nascut acolo, datorita faptului ca a refuzat sa concerteze intr-o sala in care nu aveau voie negrii. Segregatie in floare, in alte zone din Sud Ku Klux Klan omorau in voie, in Africa de Sud inca nu incepuse apartheidul, dar in Marea Britanie colonistii din Jamaica erau deja stigmati.

Sedím na konári a je mi dobre (1989)

Abia am vorbit de Birds, Orphans and Fools, iar urmatorul film pe care l-am vazut al slovacului Juraj Jakubitsko se intampla sa fie unul care reia tema, 20 de ani mai tarziu, intr-un stil mult cizelat, dar la fel de vioi, ironic si tragicomic.

Stau pe-o craca si mi-i bine e un film care pastreaza ideea orfanilor de razboi (in sensul adultului dezradacinat), partial si pe cea a nebunilor care rad in nasul sistemului si nasul impodobit cu mustata al noului erou mondial, Iosif Vissarionovici.

E vorba tot de un triunghi, doi barbati si o femeie (tot evreica, precum Marta din Vtackovia, siroty a blazni), care se apuca sa isi carpeasca voios viata pe la jumatatea anilor '40, intr-o Slovacie ca un camp de razboi.

Foarte frumoasa povestea circarului smecher si hotoman, fustangiu dar sentimental, a taranului sensibil si familist si a curvei evreice roscate, incropindu-si o familie in daramaturile satului idilic, presarat cu mere si mine nemtesti.

O romanta tragi-comica si pamfletara, de vazut rontaind la turta dulce si balanganind picioarele de pe o craca.

Highly recommended.

9/10

Savage Messiah (1972)

Inapoi la Ken Russell pentru un film biografic despre sculptorul Henri Gaudier-Brzeska.

Inainte de Primul Razboi Mondial un artist francez cam zaltat (Henri) se indragosteste de o scriitoare poloneza (Sophie) de doua ori varsta lui, careia nu-i place sexul, asa ca locuiesc impreuna numindu-se de convenienta frati, pentru ca nu pot trai unul fara altul.

Am apreciat scenariul alert, replicile plesnitoare (desi poate cam cabotine... but then again, you do have to exaggerate to make a point) povestea tumultoasa, furtuna sentimentala pe care cei doi o tuna unul peste altul.

Mi-a placut si culoarea autentica a vremii (in jur de 1910), si avangardismul artistic, foarte bun jocul actorilor principali si chiar si al lui Helen Miren, sufrageta blonda revolutionara.

Filmul, in sine, ca tot artistic, nu mi-a placut prea mult. Ii lipseste un pic de intimitate, iar pasul la care merge Russell e cam rapid pentru un privitor care vrea sa se mai opreasca sa miroasa si trandafirii.

6.5/10



daca nu aveti ce face, il puteti vedea pe tot aici (pe bucatele)

The dog's priceless moments: Porn airs during Super Bowl

Stirea e aici. Mie, personal, mi-a adus aminte de Fight Club . Se pare ca si cei de la Comcast au un Tyler Durden al lor.

Isadora Duncan, The Biggest Dancer in The World (1966)

A treat for the Isadoring Rin Tin Tin sau Ode to A Grecian Urn.

Documentarul artistic al englezului Ken Russel, filmat pentru televiziune in 1966, mi-a parut cam superficial, grabit si inclinat in particular catre asertiunea socialista a Isadorei.




Nu e usor totusi sa pui in 67 de minute si dans modern, si drama, si viata de familie, si clasic, si statuie greaca, teatre, turnee, scoli de dans, iubiti, Rusia, pe Esenin, imbatranire, saracie, singuratate, esarfe.

Documentarul e filmat a la anii 20 (un alb si negru intins, murdar, zgariat), foarte intunecat si destul de greu de urmarit. De apreciat autenticitatea atmosferica, dar cateodata un exces de zel in forma actioneaza in detrimentul fondului.

Sa zicem ca pentru posibilitatile vremii si pentru ca a fost un documentar facut pentru BBC, filmul poate fi considerat un document valoros. Mie nu mi-a placut.



6/10

(dreapta, jos - momentul iconic al esarfei, transpus grotesc si hidos, imho)

Abel (1986)

Nu aveam termen de comparatie pentru De Noorderlingen, care mi s-a parut delicios prin minimalismul sau relaxant, asa ca am vazut Abel, tot cu si de olandezul Alex van Warmerdam.

Tot comedie neagra, tot minimalist, tot absurd, dar ceva mai plictisitor, desi premisele sunt bune:

Un tip sarit de 30 de ani sta in casa. Adica numai acolo sta. Nu iese afara decat la sfarsitul povestii, cu o usurinta destul de neasteptata pentru un tip care a taiat muste in sufragerie timp de 10 ani.

Ceea ce imi place iarasi la Warmerdam este felul in care alege sa iscodeasca in viata cate unei tinte... ca si cum ar pluti intr-un balon deasupra orasului si si-ar indrepta camera catre o fereastra, prinzand fragmente dinauntru, unde se afla chiar el - o dedublare absurda a observatorului si a observatului. Un titlu alternativ al filmului a fost chiar Voyeur.

7/10

Choke (2008)

Am citit cu placere cateva carti ale lui Chuck Palahniuk, autor pe care-l consider capabil de a confectiona divertisment destul de smart si rafinat. Singura carte care m-a convins cu adevarat a fost Haunted, restul parandu-mi-se carti highly entertaining, dar nu literatura in adevaratul sens al cuvantului.

Si Choke, la randul ei, mi s-a parut destul de fun, am empatizat cu personajul principal in odiseea lui desantata si greu de crezut, i-am urmarit cu interes parcursul fantasmagoric printre femei, restaurante, pietre carate cu caruciorul de copii, chiar daca metaforele autorului erau putin trase de par.

Filmul renunta la partea intunecata din carte intr-o oarecare masura (cu exceptia deznodamantului - nu si a finalului, unde regizorul reabiliteaza personajele, terminand intr-o nota pozitiva), pentru o tenta de light quirky fun; simpatic, dar pe alocuri neconvingator. Cu exceptia mamei lui Mancini (Anjelica Huston), personajele nu-s chiar bine puse la punct (desi Sam Rockwell presteaza binisor - nu stiu daca era cel mai potrivit pentru rol, mi-l imaginam altfel pe Victor).

All in all, un film simpatic, pana la urma, dar prea politically correct pentru gusturile mele, tinand cont de materia prima (cartea lui Chuck Palahniuk).

6.4 / 10

Outlander (2008)

Ce se intampla cand pui vikingi, o nava spatiala esuata si un monstru urat in aceeasi ceasca? Probabil va spuneti: nu se-ntampla lucruri bune. Si cam asa e...

Outlander are o premisa interesanta (sa pui pe ecran un alien cu chip uman esuat in mijlocul unui trib de vikingi in anul 509 AD (parca), vanat de un alt alien parca rupt din seria Alien - nu poate fi decat interesant, nu?).

Din pacate, in afara de premisa interesanta filmul are un scenariu absolut subuman. Nu stiu cum au fost convinsi actori ca John Hurt (care n-arata deloc a viking), Ron Perlman (care arata fuckin' fierce) si chiar Caviezel sa joace in asa ceva.

Tot ce-ti ramane la final sunt uralele vikingilor care, cam la doua minute, aclama ceva.. Problema e ca e foarte greu sa-ti dai seama ce.

Recomandat doar daca esti in the mood for extreme trash.PS: Posterul poate fi cea mai misto chestie din film :)

3.5/10

Birds, Orphans and Fools (1969)

Vtackovia, siroty a blazni e unul din primele filme facute in Slovacia dupa invazia sovietica din august '68.

Sub palaria de joker a regizorului (Juraj Jakubisko) si a personajelor se ascund multe declaratii socio-politice, spuse razand si facand tumbe, pentru ca nimeni nu ia seama la nebunul curtii, desi e singurul care spune adevarul.
Pasarile, orfanii si nebunii sunt parabole complexe ale lumii est-europene la un sfert de secol dupa al doilea razboi mondial si in plin comunism... pentru unii mai plin decat la altii.

Libertatea pasarilor e pe rand urata si temuta, pusa la pastrare in sticla, batjocorita in jocul de biliard cu pui si oua. Libertatea pasarilor e imposibil de imitat, desi zborul e visul nostru de cand am cazut din copac.
Orfanii - de familie, de casa, de tara - ajung sa fie la randul lor parinti, smulgandu-si ultimele pene.

Nebunii - suntem toti la un loc pe acceasi corabie, unii mai sus, altii mai jos, iar regizorul e pe rand toate trei simbolurile din titlu.


Accentul e pus mai degraba pe alegoria suprarealista decat pe conturarea personajelor, iar arhetipul e unul colectiv, ceea ce face filmul mai greu de apropiat, dar asta nu ii stirbeste calitatile regizorale sau ale imaginii - deosebita pentru un film color din '69.



De altfel Jakubisko a predat fotografie inainte de a se apuca de cinema, si in multe scene transpare influenta suprarealista nouvelle vague (Jakubisko era fan Godard), transpusa artistic in culoare.





7.5/10

No Country for Old Men (2007)

Nu am recunoscut stilul Coen. Un film in seria Clint Eastwood, cu tenta mai intunecata. Un film in care Javier Bardem joaca rolul Joker-ului (dealtfel pe toata durata filmului am avut senzatia ca il urmaresc pe Heath Ledger mascat). Are aceeasi putere ca si Joker-ul, cand apare ocupa ecranul, este dealtfel filmat de multe ori de aproape, fata lui masiva, cu falci enorme si cu parul care ii acopera tot chipul aproape il face neuman, fara expresie. Dealtfel el ucide fara remuscare: una din cele mai de efect scene ale filmului, (in care poti recunoaste pe coen, absurdul din XX, in care George Clooney il omoara din greseala pe tipul din debara) este momentul in care Javier ajunge la sotia lui Josh Briolin si o omoara, spunandu-i senin ca o face din simplu motiv ca i-a promis sotului – deja mort).

In rest nu m-a impresionat cum sunt spre exemplu Barton Fink, sau Fargo.
Totusi recomand. Nota: 7-8, pentru jocul actorilor.