Vicky Cristina Barcelona are un subiect usurel si cam telenovelistic despre un trio amoros care tinde sa devina patrat in decorul pasional-exotic al Spaniei - o poveste de dragoste la care viseaza multe femei in timp ce spala vasele murdare lasate in chiuveta de barbatul personal.
Personajele principale, cele doua americance venite in vacanta in Barcelona cu directii sovaitoare in viata, palesc in fata cuplului bomba Bardem-Cruz, care tin singuri tot spectacolul, plini de verva clocotitoare latina. Doar pentru ei doi filmul merita vazut.
Daca esti barbat, probabil o sa te plictisesti cam tare. Daca esti femeie, o sa te identifici cu cele doua americance si sa ramai foarte dezamagita de final. Nu e ca-n filme, e ca-n viata. Fantezia e gata, snap out.
Un film in seria specifica Aki Kaurismaki. Am inceput dealtfel sa ma uit la filmografia lui, o sa incerc sa postez review-uri pentru fiecare film vazut.
Scenariu este foarte simplu, o fata care traieste cu parintii inca, parinti carora le plateste chirie sa stea in casa lor, este tratata de ei ca ultima servitoare, intalneste intr-o zi, intr-un bar, pe un tip de care se indragosteste. Tipul evident ca nu ii pasa de ea si o considera o curva, lasandu-i bani de dimineata, cand apare scena cliseu - el se imbraca sa plece la serviciu si o lasa pe ea, in apartamentul lui, inca dormind. Nu as vrea sincer sa dezvolt tot subiectul, sper sa va fac sa il vedeti si voi.
Kaurismaki are un stil genial de a prezenta esenta sentimentelor si a vietii intr-un scenariu foarte saracacios, utilizand doar camera de filmat, focalizata pe personaj - fata, maini. Camera este fixa, foarte asemanator cu stilul de filmat de la inceputul secolului. Filmul poate parea plictisitor din descriere, dar va asigur ca nu este. Undeva spre a doua treime, actiunea filmului isi mareste ritmul si personajul principal, Kati Outinen, actrita fetis a lui Kaurismaki, sufera o mutatie la nivel comportamental. Filmul este verosimil, iar minimalismul lui Kaurismaki mi se pare binevenit intr-o epoca a efectelor speciale.
Filmat si gandit in acelasi stil ca si I'm Not There, cade in pacatul adevarului istorico-documentar in defavoarea unei constructii armonioase a filmului artistic.
Trei sferturi din film avem parte de puneri in scena ale bucatilor de arhiva video cu Che la interviuri, in cadrul conferintelor si plenurilor internationale, presarate cu imagini repetitive din lungul drum prin padure al guerilleros cubanezi pe cale de a deveni dintr-o gramada de tarani analfabeti o armata revolutionara.
Ultima parte a filmului cazeaza garnizoana la Santa Clara (...se despierta para verte) si avem parte de o serie lunga de scene de razboi de mana a doua, victorie, urmeaza Havana, The End.
Nu primim contextul implicarii lui Ernesto in revolutia cubaneza, nu vedem cum a ajuns mana dreapta a lui Fidel, nu stim de ce doctorul argentinian ajunge sef de gherila cubaneza.
Imaginea lui Benicio del Toro ca Che Guevara are meritul echipei de machiaj si al unui cameraman bun, asta pentru scenele de documentar. In restul timpului, el Che sta mai mult cu spatele, preferand sa ramana reprezentativ prin silueta cu basca sau sapca verde si prin tusea astmatico-dramatica ce agaseaza in primele minute de film.
Slab. Sa vedem totusi si partea a doua, dar fara asteptari prea mari.
Adaptata dupa o nuvela de F. Scott Fitzgerald (citeste-o aici), povestea vietii traita invers de Benjamin Button mi-a adus aminte deopotriva de nuvelele SF ale lui H. G. Wells si de Forrest Gump. Putin si de Legends of The Fall (din cauza asocierii cu Brad Pitt si a ratacirii lui prin lume).
E un film trist si impresionant prin perspectiva timpului biologic care ticaie inapoi, dar care -mie, cel putin- nu mi-a aratat decat varful icebergului.
E acel gen de poveste-puzzle, pe care o construiesti din pagini de jurnal, carti postale si amintiri, banuind un mister care planeaza pe deasupra.
Si astepti atat de tare momentul crucial al intrigii, in care sa te poti arunca definitiv in tragedie, dar el ramane mereu dupa cortina, si tot ce obtii sunt puncte terte de vedere, cand tu nu vrei decat un narator omniscient, care sa iti ridice valul de minuni al lumii.
Si tocmai pentru ca personajul principal e usor absent din poveste, Benjamin Button primeste doar
Acum cateva zile, stand ghiftuiti la o halba de weissenbier dupa o cina etiopiana, purtam o discutie despre cariera lui Jim Carey si filmele lui bune. Yes Man nu e unul dintre ele.
E un fel de apologie a forumurilor motivationale care ar trebui sa iti schimbe viata, pentru ca tu nu mai stii pe unde ti-e drumul. La naiba, spune DA vietii, traieste-o acum, carpe the fucking diem, touch the screen!
Poate daca nu era atat de "comedie a la Jim Carey", ar mai castigat ceva puncte. L-as fi vazut mai bine chiar ca pe o drama, un bildungsroman, un... film de razboi.
Yes Man se bazeaza insa pe un scenariu subtire, plin de momente de un comic transparent si pe exacerbarea caricaturala a trasaturilor personajelor.
Sigur, va fi un film foarte popular in Romania, doar ne place tuturor Jim Carey, we dig buffoons. Vreo 5 minute intregi dupa film ne vom gandi ce filosofie adanca am invatat azi. Va fi prima zi din restul vietii noastre.
As fi putut la fel de bine sa pun un subtitlu in genul "Magie si sarlatanie in filmele lui Zwick". Fara indoiala, Zwick e un regizor foarte priceput. Cel putin filmele lui arata ca fiind facute de oameni priceputi, si nu poti sa ignori dimensiunea epica a lor. Eu cred ca-ti trebuie un anume crafting skill (nu l-as numi neaparat talent) si pentru asta.
Insa, la fel, nu poti sa ignori imensa cantitate de sirop turnata chiar si peste cele mai atroce situatii. Zwick e magicianul perfect, his movie sprinkles magic almost constantly. Dar, la un moment dat totul devine prea mult, si iti dai seama cat de cheesy e toata treaba de fapt..
Daniel Craig e bun ca de obicei; actorul care constituie a mild revelation e Liev Schreiber (pe care, personal, nu l-am simpatizat niciodata si nici nu l-am remarcat in vreun rol bun). Liev intruchipeaza bine pe Zus si ilustreaza bine criza familiala (un alt artificiu pentru a ne indulci cu impacarea fraterna).
Trash. Ca film, in film, etc. Nu stiu de ce ma incapatanez sa-l urmaresc pe Mathieu Kassovitz ca regizor, Rauri de purpura ar fi trebuit sa-mi spuna sa ma opresc. La inceput mi-a placut, parea un oldschool pulp SF, dar dupa totul a inceput sa se suga usor-usor. Alegoria cu Sfanta Conceptie generata pe computer e de-a dreptul puerila, iar finalul e ultra-penibil. Spoilers, yes, asta daca putem spune ca un film atat de prost poate fi spoiled. 2.5 / 10
Un film cu un subiect-cliseu, insa foarte la standarde ca tehnica de imagine. I enjoyed it, a good ghost story, cu scaparile lui (mai ales spre final). But oh so forgivable :)
8.1 /10 (might be lower, but seeing it for Christmas was priceless)
Zilele trecute, plictisindu-ma de serialele la care orice mic-burghez (mai mult sau mai putin intelectual) se uita, am zis c-ar fi bine sa schimb putin aerul, si, ca de obicei, am recurs la solutia ultima a oricarui cinefil care constata ca, brusc, viciul lui drag a inceput sa-l plictiseasca. Adica m-am intors la cinematograful european, Purgatoriu in care ajungem cu totii cand ne dam seama, in orbirea permanenta provocata de Hollywood - pentru ca, nu-i asa, straluceste ceva mai orbitor ca Hollywoodul ?:) . Drept care-am luat la mana doua filme frantuzesti, dupa ce-am vazut ca-s cu Daniel Auteuil (actor care mie, personal, imi place foarte mult), dar si atunci cand mi-am dat seama ca totusi nu parasesc pe de-a-ntregul teritoriul comercial in care am esuat de ceva vreme (ambele sunt cop flicks, histoires de flics, sau cum vreti voi sa le spuneti: filme politiste). O surpriza foarte misto, desi cel mai nou dintre ele nu e neaparat cel mai bun. Sa le luam in ordine:
MR 73: Cel mai nou. Police drama, politist damnat, ofiteri corupti, confruntarea finala cu the bad guy, end of story lacrimogen. Cu toate astea, personajul lui Auteuil e credibil, uman, chiar daca filmul e doar putin peste medie. Cu exceptia finalului, putin patetic, filmul e misto, desi nu se ridica la cotele unui Jar City (la asta contribuie si enigma crimelor, solutionata foarte nashpa, cinematografic vorbind). Nota: 7.9 36 Quai des Orfèvres Aici lucrurile stau altfel. Filmul are substanta, the bad guy is a real bad guy (ma refer la tipu' ras in cap care trage cu trancanu', sa fim clari - o sa vedeti voi care), e o placere sa-l vezi pe Depardieu urcand egoist pe treptele carierei, problema e cand privesti deciziile personajelor. Decizii care sunt cumva nerealiste, personajele sunt cam cartoonish. Dramele lor sunt oarecum false, fabricate. Nu lipseste nici partea patetica, but what the heck, it's a cop drama, daca politistii sunt niste duri, si dramele lor trebuie sa fie hardcore. Nota: 7.9
Bottom line: un regizor cu stil, cu defectele lui, dar in mod clar doua guri de aer proaspat dupa labele venite de la Hollywood, de ceva vreme buna incoace, deja.
La 10 ani dupa ce Ghandi predica molcom despre rezistenta pasiva (in filmul Water al indiencei-canadiene Deepa Mehta), lucrurile se schimba dramatic in 1947, moment prezentat in al doilea film din Trilogia Elementelor - Earth.
Mata Bharat, India cea Mare si nonviolenta, un chutney de nationalitati care se iubesc ca fratii, devine in '47 India mai mica (pentru ca pleaca din ea Pakistanul) si mai sangeroasa, pentru ca fratii hindusi, musulmani si sikh incep sa se hacuiasca in strada, sa se incendieze reciproc, sa isi violeze femeile si sa pangareasca temple si moschei.
Filmul e un romance semi-politic vazut din perspectiva unei fetite Parsi (neutri in toata tocana de religii indiene, ca si -culmea- crestinii), care n-ar fi deloc rau daca mi-ar oferi o finalitate, un deznodamant individualizat pe personaj. In loc, primim iar o lectie istorica: 1 milion de morti odata cu independenta si divizarea Indiei, 12 milioane de refugiati de pe o parte pe alta a granitei.
Nota 1) In Midnight's Children a lui Rusdhie, despre copiii fantastici nascuti pe 15 august 1947, noaptea eliberarii Indiei, istoria asta e mai metaforizata, cu un efect dramatic scazut.
Nota 2) Mi-am amintit de Viata lui Pi, care la 12 ani era si crestin, si hindus si musulman, "because bapu Gandhi said all religions are true"
Filmele regizoarei indiene Deepa Mehta nu sunt bine primite la ea acasa. Emigrand in Canada acum 35 de ani, felul ei de a prezenta India e foarte occidentalizat: in filmele ei nu apar stereotipurile ridicole de musical bollywoodian, dar a fost acuzata ca prezinta India in cliseele percepute deja gresit de Vest (sau Est, depinde din ce parte a oceanului te uiti la America).
Drept pentru care, in 2000, cand s-a apucat sa filmeze Water in mama India, pe malurile Sfantului Gange, cetateni revoltati de felul in care Deepa blameaza asa-zisele apucaturi inapoiate ale indienilor i-au dat foc la platoul de filmare si l-au aruncat in rau.
Filmul a fost facut totusi pe furis, 5 ani mai tarziu, si povesteste viata catorva femei dintr-un ashram, adapost unde vaduvele trebuie sa isi petreaca in penitenta toata viata, fie ca au 9, 19 sau 90 de ani.
Filmarile sunt clasice, actorii buni, povestea frumoasa si cu multa spiritualitate autentica sau ipocrita, pe fondul discursurilor lui Gandhi.
Ca toate filmele din Trilogia Elementelor (Foc, Pamant, Apa) a lui Mehta, se termina cam moralizator: "in India traiesc 34 de milioane de vaduve, din care multe in aceleasi conditii ca acum 70 de ani, pentru ca se supun unor traditii vechi de 2000 de ani".
Filmul lui Kim Ki-duk m-a lasat foarte bouche bee, mai ales ca de o ora si jumatate ascult pe loop obsedantul Arirang, cantec traditional coreean din coloana sonora a filmului.
Spring, Summer, Autumn, Winter... and Spring e un film aproape mut, in care replicile sunt mai putine decat cuvintele mele de pana acum. E despre viata unui calugar buddhist, din copilaria sa de invatacel (primavara), pana in iarna vietii sale si primavara unui nou invatacel.
E de o simplitate si spiritualitate orientala innebunitoare, genul acela de film care te lasa tamp, cu ochii sub fustele lui Dumnezeu, zicandu-ti "e atat de simplu si de evident, lumina e asa de aproape, de data asta am sa o apuc, filmul asta o sa imi schimbe viata".
Si ti se umezesc ochii, ti se ridica parul pe maini, apoi iti aduci aminte ca n-ai tigari, cainele vrea afara, dar e frig si ploua, ti s-a ars becul de la baie, maine ai sedinta si o dai dracului de viata trista si nenorocita si te mai asezi la un film. Erase and rewind.
But don't delete after viewing! In sfarsit ceva misto in boxoffice anul asta. Recunosc sincer, am adormit de doua ori la prima jumatate de ora, care -imi mentin parerea- e cam plicticoasa si nu promite nimic din dezastrul (in sens bun) care urmeaza.
Tagline-ul cel mai expresiv pentru Burn After Reading cred ca ar fi un citat din film: Jesus Christ, what a clusterfuck!
N-am nici pe departe intentia sa dau vreun sinopsis, povestea e prea reusita asa, in forma de cookie chinezesc, cu surpriza la pauza.
Pe langa scenariu si regie (Coen Brothers), nota maxima o iau cei trei protagonisti, John Malkovich, George Clooney si un Brad Pitt hilar si parodic, pe care il clasasem de multisor si pe nedrept intr-un grad actoricesc inferior.
Nici la Clooney nu eram prea convinsa de versatilitate, dar finalul din Burn After Reading le-a refacut amandurora ierarhia, ducandu-ma la concluzia ca oricat de buna ar fi papusa, it's all in the man who pulls the ropes up there.
8.7/10 (pentru ca amandoua actritele principale, desi bune in felul lor scandural, nu mi-au placut defel, nici ele, nici problemele lor: Francis McDormand si Tilda Swinton)
Nu foca, ci pecete; a saptea din sirul aducator de urgii si apocalipsa. Si ca in Biblie, odata cu ruperea primei peceti, in filmul lui Bergman apare calaretul cel plin de indoieli insotit de scutierul cam agnostic, intorcandu-se odiseic dar inexact istoric din cruciada.
Si cavalerul (Max von Sydow in frageda tinerete) se aseaza ca intr-o miniatura iluminata medievala sa joace sah cu Moartea, iar lumea se destrama cu fiecare pecete rupta.
Vrajitoare, preoti, ruguri, poeti nebuni, menestreli vizionari, dragoste in vremea ciumei: mi-a adus aminte de Andrei Rublev al lui Tarkovsky, care, facut 9 ani mai tarziu, in '66, e o continuare naturala a acelor Dark Ages, dar mult, mult dus peste stacheta ridicata de Bergman, din toate punctele de vedere admirabile la A Saptea Pecete:
mise-en-scene, mise-en-abime, conditia umana, (a)gnosticism, simbolistica, metafora (chiar daca mult mai usor de asimilat) - de nota 10 la Bergman, dar dupa Tarkovsky ai nevoie de o alta scala de notare.
8/10 (pentru ca am senzatia ca Mr. Bergman nu citise inca Ciuma)
Experimentul Milgram se intreba in '61 cat rau fizic poti sa faci unui om daca ti se spune de catre o autoritate "nu tu, ci eu sunt responsabil pentru asta; tu fa ce ti se spune; e ok. n-o sa moara."
Pornind de la premisele experimentului de mai sus, un exemplu de obedienta comportamentala, documentarul Ghosts of Abu Ghraib povesteste despre torturile aplicate de soldatii americani irakienilor din inchisoare.
Tagline (min. 13:21): "If it looks like the enemy, shoot it." "I've really never been outside the US. Everything looks like the enemy to me."
Se da o gramada de oameni, aparent buni ca painea calda, exemple de soldati care isi apara patria si care s-au nimerit sa fie gardieni la cea mai importanta inchisoare din Irak. Detinutii sunt irakieni, actiunea se intampla in anno domini 2003.
Acesti oameni cu frica lui Dumnezeu superiorului in grad primesc ordine si specificatii clare cum sa tortureze prizonierii. Nu ca in evul mediu, pentru ca omul modern si-a dat seama (remember room 101 a lui Orwell?) ca tortura psihica cere mai putin efort.
Si acesti oameni, filmati in intimitatea caselor lor, imi povestesc cu seninatate ca [assume quasi-angelic pose] trebuia sa faca asta, ca era razboi, astea erau ordinele, aia erau dusmanii tarii, a fost greu si pentru mine, in fiecare zi trebuia sa uit ce vazusem cu o zi inainte, sa imi amortesc spiritul.
E documentat, are acea aura de seriozitate HBO, are credibilitate, are perspective din interior (garzile si detinutii) si din exterior, are empatie, are decenta sa imi puna subtitrari pe confesiunile in araba... nu dublari (sic!). E impotriva lui Rumsfeld si a lui Bush.
Dar imi prezinta foarte prost (adica intr-o lumina buna) pe cei cativa gardieni implicati mai evident si nu stiu daca intentia este sa ma faca sa le plang de mila bietelor marionete trimise la Curtea Martiala in locul omului care tragea sforile sau sa dau din cap sfatos si sa zic, fenomenal behaviorismul uman, ce poate face din mintea plebei o autoritate legitima in ochii lor...
Si cand te gandesti ca scandalul a pornit de fapt de la mania de a face poze la orice. Cu tine in ele, Kodak moment style:
"U! Uite cadavrul plin de sange al celui care a murit din motive independente de ranile deschise, sa ii spunem... infarct. Ce-ar zice mama sa-i trimit o poza noua cu mine... si cu el?"
..sau Mongol. Din pacate, Genghis Khan a gresit putin cararea spre Nirvana cinematografica, asa incat filmul iese cam sifonat. Dorindu-se o productie grandioasa, acesta impresioneaza doar prin... (si aici urmeaza o pauza lunga de gandire). E greu sa-ti dai seama de ce-a fost propus la Oscar (dar stim ca la Oscar se practica demult ideea de "una calda, una rece". Anul trecut au fost filmele bune, anul asta cele comerciale - tot asa de ani buni). Actorii joaca extrem de slab, adevarul istoric e respectat.. dupa ureche, japonezul din rolul principal e sub limita penibilului (singurul lucru pe care-l stie e sa zambeasca frumos), iar actiunea e aproape inexistenta (cu exceptia secventei de final, unde aproape ca iti vine sa te ridici si sa iesi din sala, doar ca-ti dai seama ca esti in propria casa). Un film comparabil cu Mihai. Al lui Sergiu. Dar cred ca Mihai iese mai bine din aceasta comparatie (macar are scuza epocii in care a fost filmat). 4.5 /10 (pentru peisajele frumoase, si pentru promisiunea unui suspense care nu mai vine)
Cu un titlu total nerelevant, Wanted este o hilara combinatie de Matrix, roman de Dan Brown si... [insert here action movie cu Angelina Jolie]. Ah, si Bend it like Beckham, dar nu va spun de ce :D
Pe scurt: Morgan Freeman are un personaj al carui rol metaforic de baza ar fi Father Time, tesand soarta individului, si mai ca m-as duce cu comparatia pana la Satanic Verses (scriptura cu vorbe otravite, ferite de ochiul neinitiatului), dar ar insemna sa-i aduc o conotatie de 10 ori mai profunda decat are, de fapt.
Ce mai avem hilar? Ah, da, pe bend it like Beckham, what's his face... James McAvoy. (offtopic - hm, l-am vazut in Atonement? Ah, da, si faunul din Narnia! :-), prins intr-un cubicle corporatist pana cand i se revela faptul ca este zee one (yes, yes, Neo material).
Si incepe bildungsroman-ul, povestea devenirii eroului nostru, cu clasicele scene de training dur (facut de "GI mercenary Jane" Angelina Jolie) si momente de disperare ca nu poate sa se ridice la nivelul asteptarilor. Blah. Been there, seen that.
La sfarsit filmul are un twist care ii ridica nitel ratingul (pana acum era la 4), iar finalul este absolut rizibil, cu o filmare destul de reusita in sine, dar e de comic book. Bend it in a circle (nu va spun ce, e simpatic de vazut). Bring popcorn.
6/10 pentru ca apare Angelina goala (jeez, am inceput sa vorbesc ca Rin Tin Tin) si pentru action scenes faine de tot.
Alalataieri am vazut, in sfarsit, un film interesant. Dupa ce am constatat ca anul 2008 nu a dat prea multe filme de calibru (cel putin pentru mine; blockbusterele au fost din ce in ce mai shitty - cu exceptia lui Cloverfield, filmele non-mainstream bune au fost foarte rare - cu exceptia lui Ex-Drummer, desi Ex-Drummer e facut in 2007, ceea ce sustine teoria mea despre anul 2008), m-am gandit ca singura solutie e sa ma indrept spre anii trecuti, si m-am oprit la The Fall. Laudat de prieteni, starnind oarecare valva in cercul meu de "part-time movie watchers", The Fall era exact ce trebuia sa-mi placa. Din pacate, nu mi-a placut atat de mult. De fapt, e un film care vrea prea mult de la el insusi. E un film ambitios, care sucumba (partial) sub povara propriei maretii gratuite. Involuntar, poate si datorita scenariilor asemanatoare, mi-a venit in minte Pan's Labyrinth in timp ce priveam The Fall. Insa unde Pan's Labyrinth curge firesc, simplu, povestea din The Fall e fortata, se agata cu ghearele de sentimentele tale, si se doreste a fi mai mult decat o simpla poveste, iti striga, te obliga sa vezi asta. E un film facut de un regizor talentat, care vaneaza propria capodopera asa cum Ahab vaneaza balena alba. Nu voi fi nedrept, sunt momente frumoase in film (si sunt multe), si componenta de auto-ironie burlesca functioneaza foarte bine, dar oare numai eu am simtit ca, asemenea personajului principal, si regizorul nu stie CUM sa spuna povestea mai departe, pe alocuri?
Iar un film de razboi, dar asta pentru ca m-am lasat impresionata de recomandarile pe gen ale imdb :)
Slaughterhouse Five e unul din acele filme care ma va face sa citesc si cartea dupa care a fost facut ecranizarea (e.g. Trainspotting), trezindu-mi curiozitatea in legatura cu felul in care Vonnegut a vazut de fapt aceasta "desprindere de timp" a personajului principal (unstuck in time).
Apropo de el, Billy Pilgrim (jucat de un cvasi necunoscut Michael Sacks) nu mi-a placut deloc si iarasi vreau sa vad daca e o scapare a filmului sau a cartii. In productiile SF despre salturi in timp, accentul cade mai mult pe procesul in sine, decat pe o buna conturare a personajelor. Daca cele din jurul lui Billy, desi secundare, au o creionare buna a tipurilor umane pe care le reprezinta, Billy ramane prin toate "nemuritor si rece", ingenuu, apatic... si blond, barbatul american pre-epoca emanciparii a la Mad Men.
Cu putine stangacii, cu tranzitii bune intre timpuri, fara alunecari in ridicolul anilor '70 cand venea vorba de efecte speciale (si extraterestri) si sprijinit de o coloana sonora clasica, filmul merita un
7.5/10
P.S. Se anunta si un remake Del Toro. P.P.S. No trailer. Daca il gaseste cineva, gimme link.
Woody Allen la regie, Javier Bardem in rol principal, Penelope Cruz in rol secundar si 4 nominalizari la Golden Globes/2009.
Posts
