Nu-l mai vazusem pe Nicholas Cage de la (eww) Next si imi lipsea morga lui cea zen. N-am facut cea mai buna alegere, dar in fond, si Tarantino a dat-o in bara cu Hell Ride.
Ghost Rider nu prea e genul meu, nici ca film facut dupa comics, nici ca actiune in general - thriller cu scheleti apocaliptici si motoare? C'mon, unde se termina kitchul?
Culmea e ca mi-a placut. Cred ca din cauza efectelor speciale reusite, a motorului si a lui Cage, pentru ca scheletul iadului care infuleca spiritele raului la cina si ii dojeneste parinteste pe politisti frizeaza parodia. Ah, si Eva Mendez sucks (you wish, dar in a bad way).
Eeek. Alt rip off. Americanii iau prea in serios zicala conform careia daca furi dintr-un singur loc este plagiat, daca furi din mai multe - cercetare.
Eagle Eye e un film clasic de urmarire si instructiuni prin telefon. Nu clasic prin valoare, ci clasic prin puterea obisnuintei.
La fel este si laitmotivul terorii ochiuluiui atoatevazator al unui Big Brother cibernetic si al unei A.I. sarite de pe fix. Imi aminteste de episoadele din Dexter's Lab in care i-o lua razna computadorul.
Si apropo de parodii, pana spre sfarsitul filmului am sperat/asteptat ca entitatea care juca pe degete soarta maretei natiuni americane sa fie... o pereche de soricei albi.
Subiect prost, dar actiune binisor filmata. Dupa jumate mi s-a anihilat senzatia de "inca o ora pierduta" si actiunea chiar m-a prins.
Finalul e clasic de stupid si el si regret ca l-au pus pe Shia LaBoeuf (pana si numele e rizibil) in rolul principal. Generatia veche de action stars tip Bruce, Sly & Arnie are ca urmasi numai pusti impuberi fara prestanta.
5/10
Rin Tin Tin says:
Daca tot faci greseala s-ajungi la Tropic Thunder si Hancock la cinema (primul fiind o comedie tembela si isterica - la propriu, comparabila cu filmele infecte ale lui Rob Schneider, cu un twist asa-zis smart de poveste in poveste, al doilea fiind un film care putea fi fun - incepand chiar bine - daca nu s-ar fi transformat intr-o poveste moralizator-dulceaga, in loc sa lase ze super-hero sa fie betiv si mizantrop pana la capat), poti foarte usor s-ajungi la Eagle Eye.
Shia e pe val, Disturbia a fost decent ca film de popcorn, insa cei ce au mai vazut filme de D.J. Caruso (Salton Sea) ar fi trebuit sa aiba o vaga banuiala despre ce se va intampla.
Filmul e atat de plin de plot holes, incat si pentru un film de actiune mind-numbing e deranjant. De la computere ganditoare care scriu pe terminalul metroului "Jump, Shia, jump!", pana la calatorii in cala avionului full of self-injected drugs care incetinesc bataile inimii.
I mean, e cam nasol cand te gandesti ca sunt oameni carora le place Eagle Eye cu adevarat. E cumva un sentiment de discomfort, stiind ca platesti taxe alaturi de oamenii aia. Ca merg pe strada pe langa tine. Ca-ti duc gunoiul. Ca te servesc la restaurant. Desi pana si unii cocalari au exclamat: "Hai ma, las-o-ncolo.."
PS: Urmatorul pe lista e Max Payne. Doamne apara-ma.
Am sa fiu generoasa. Daca treci peste toate cliseele (chiar nu mai are nimeni pic de imaginatie?!) de societate post apocaliptica, imaculata conceptie, robotic A.I. si Die Hard (dar mori odata!), Babylon A.D. are cateva scene de actiune reusite. Vreo... hmmm... una.
Problema e ca nu poti sa treci peste astea, pentru ca lor li se adauga un Vin Diesel care joaca atat de prost incat ma astept sa il vad in curand cazand definitiv la pamant in vreun rol de tipul tough guy meets spoiled brat (vezi exemplele jalnice ale lui Hulk Hogan, The Rock samd).
Mai pune scenariul pueril, numarul de morti/minut si finalul atat de comic, ca e ridicol (sau invers), si va da...
Pfff.... It's deja vu all over again. Sau deja voodoo. X files reloaded, serios, doar ca s-au inversat rolurile. Ea e pana la gat in inexplicabil, el e reticent si cinic. Amandoi haituiesc zona crepusculara, in paralel cu o "organizatie secreta" si bagareata.
Episodul 2 se numeste foarte neinspirat (sau... autoironic?) Same Old Story si cam asta este.
Nu e un serial prost, doar ca nu e original. Apreciez cel mai tare nu fenomenologica bizara, din asta am avut in X Files, The Twilight Zone si altele. Micile detalii diferite sunt mai interesante, cum ar fi The Mad Scientist, un sablon folosit des, dar foarte reusit in Fringe, cu John Noble intr-un rol care reuseste sa combine fantasmagoria stiintifica, repulsia experimentului... neortodox de la Frankenstein si dr. Moreau, impreuna cu calitatile Disney ale Profesorului distrat.
Fara note deocamdata. Ma mai documentez, abia a aparut episodul 3.
Din toate serialele cu care am impartit perna in ultimii doi ani, Dexter este cel cu care as ramane. Mi l-as face poster, as purta tricouri cu el. Hell, i-as purta si boxerii, dar asta e alta fantezie discutie.
Michael C. Hall (care a ramas in memoria publicului mancator de seriale ca cioclul gay din Six Feet Under) este perfect croit pentru rol. Amuzant, flegmatic, blond, amabil si zambitor, sexy, cu o cutie de gogosi si cu 2 fetze, mustind de secrete sangeroase, your favorite serial killer.
Prima serie a fost excelenta. M-am distrat sincer, desi nu e tocmai o comedie. M-a tinut pe marginea scaunului toate cele 12 episoade.
Seria a doua... nu, sigur e vina mea. Precis ma plictisesc prea repede. Mi-a placut si seria a doua, dar spre sfarsit intriga s-a accelerat cam fortat. Ceea ce imi place la Dexter este acea flegma relaxata din seria 1, nu agitatia bezmetica a celui caruia i se apropie latul de gat.
Seria 3 mentine din pacate exact acelasi ton. Imi place tensiunea la Dexter, dar mai degraba cea interioara, iar Dexter e foarte relaxat de la o vreme (come on... home daddy?!).
Da, cred ca asta ma agaseaza la evolutia lui: Dexter, the neat monster, s-a umanizat.
Prima serie din Heroes, vazuta cam acum un an, mi-a placut mult. Era ca o revista de benzi desenate, isteata si amuzanta. Fiecare episod aducea un personaj nou, se intampla ceva extraordinar, ceasul ticaia amenintator asupra sfarsitului lumii si majoreta aia nu mai aparea odata ca sa fie salvata!
Seria a doua n-a fost nici ea prea rea, dar probabil ca ma cam plictisisem eu. Actiunea era mai lenta, se adancea a la X-Files misterul beyond us, pana si Sylar se inmuiase. Noile puteri ale supereroilor deja incepeau sa fie mai putin aparte.
Seria a treia, inceputa de curand, mi s-a parut atat de interesanta incat la primul episod am vazut in paralel un documentar pe Discovery, iar la al doilea am adormit. Actiunea e din ce in ce mai crispata, si-a pierdut atitudinea lejera si amuzanta, pana si Hiro a devenit plicticos si... corporatist. Mohinder a sarit gardul in gradina raiului sa fure mere, iar Nathan a luat-o pe... mir.
Nu cred totusi ca este o serie chiar atat de diferita fata de celelalte, dar este probabil un serial care mi-a ramas mie mic.
Pentru mine Heroes si-a pierdut elementul de noutate si va cadea curand intr-o dulce uitare.
Asta nu ma impiedica sa dau totusi 10/10 pentru seria 1.
Un film cu orizont de asteptare zero, facut doar din clisee. Ce o fi atat de fascinant la sablonul ostaticului in propria lui casa? (vezi Funny Games, de exemplu)
Cateva idei interesante ar avea totusi: un pic de joaca in jurul ideii de agorafobie, un pic de Stockholm syndrome inversat, putin role play. Din pacate regizorul (cu un "palmares" extrem de redus) nu face mare lucru cu ele si nu mi s-a parut ca exploateaza nici actorii (absolut necunoscuti), care arata ceva potential, mai ales Moyer.
Desi stiam ca Hell Ride e regizat de Larry Bishop, ratasem initial partea cu "Tarantino presents" si in primele 5-10 minute as fi jurat ca vad amprenta lui in stilul de filmare, in umorul sec, in stilul caracteristic al genericului de inceput si chiar in alegerea coloanei sonore.
Pana la sfarsit (pe care ti-l doresti destul de repede) te convingi ca influenta lui Tarantino in filmul lui Bishop (sau inspiratia lui Bishop din opera lui Quentin) e doar o spoiala.
Hell Ride este pur si simplu un western tip vendetta prost, cu bikeri, pistoale si muieri de decor. Jocul e prost (desi Michael Madsen aduce un plus de valoare), scenariul e slab si plicticos.
Are un pic de cojones la capitolul blood scenes, infatisate in acel stil frust si sec tarantinesc, are o coloana sonora bunicica, vreo 3 scene filmate bine si original, dar nimic mai mult. Nici macar chopperele alea misto nu sunt scoase in valoare. Iar Bishop in rolul principal e... trist.
In prima jumatate a filmului: sex & thrills si un joc care imi da idei :->
A doua jumatate: action, dar scenariul oboseste.
Final: cred ca scenaristul se plictisise deja. De unde si titlul.
Nu-l mai vazusem pe Hugh Jackman in roluri negative, desi parea sa aiba calitatile necesare. Din pacate, desi ambii protagonisti au potential, personajele isi pierd pe parcurs forta de convingere. Povestea e misto si te tine nitel pe marginea scaunului, pana cand cade in pacatul rutinei de scenariu facut din sabloane.
Finalul e ridicol de cretin, un happy end fortat si idealist, care se straduieste sa convinga ca binele si dragostea triumfa. Pe dracu'. Pana la jumatate era chiar un film bun.
O poveste ca o tabla de sah: un patrat bun, un patrat rau. Un patrat acum, un patrat trecut.
N-am sa bag spoilere deloc, pentru ca filmul are pana pe la jumatate un orizont de asteptare foarte inalt si e frumos tensionat, in pasi de dans, unul inainte, unul inapoi, iar curiozitatea ta trage mereu inapoi, intrebandu-te ce s-a intamplat de fapt.
Dupa climax, pasul se inmoaie si se termina cam slab, dar e un film care merita vazut, pentru ca are cateva cadre foarte-foarte bine lucrate si un actor principal bun, Andrew Garfield.
Nota: CU subtitrari, neaparat. It's in fockin' Manchester Mancunian accent.
E vorba de un thriller/horror SF cu un ucigas in serie si o viziune distopica a unei rase de oameni mutati din genele unui cantaret terorist, Lucy Monostone. Si un detectiv care este 3 oameni intr-unul. Sau poate 4?
Sa zicem ca povestea e atat de aiurita incat n-are nici un rost sa o detaliez. Brodeaza pe cliseele clasice japoneze ale mortii care vine pe telefon, crimelor abundand de sange si scenelor macabre, presarate cu momente de slapstick comedy (in japoneza - delicios) cu doi politisti tembeli.
Filmarile in schimb sunt excelente. Pe langa efectele speciale dubioase si incredibil de brute, de genul ploii electrice care cade continuu, Miike joaca pe degete camera, luminile si umbrele in cele mai imposibile unghiuri.
Bomboana de pe coliva, pe care o pasez cu drag, sa ii bantuie si pe altii, este coloana sonora, mai precis cantecul Strange New World, a fictivului Lucy Monostone:
7/10 pentru ca in afara de fascinatia imaginii si a muzicii, povestea in sine e way too fucked up.
As prefera sa vad filme de genul asta de Craciun, in locul micilor mizerii fericite cu spiridusi, reni si Mosi.
Filmul pare sa fie bazat pe o poveste adevarata a unui Craciun in care cateva plutoane din Primul Razboi Mondial (nemti, francezi si scotieni) lasa deoparte armele pentru o noapte ca sa sarbatoreasca Craciunul impreuna, in transee.
Probabil daca ar fi fost facut in SUA, ar fi fost o lesinatura comerciala si siropoasa. Coproductie europeana fiind (chiar si Romania e trecuta pe acolo), se mentine la un nivel dramatic retinut si sincer (desi poate cam teatral, dar fara clisee), foarte emotionant prin autenticitatea trairilor si jocului unor actori cvasi-necunoscuti. Si nu are happy end - un punct in plus.
Cred ca momentul meu preferat a fost acela in care francezul si neamtul aproape ca isi dau intalnire la o cafea, dupa razboi. Mi-am imaginat o discutie similara intre un american si un irakian, inainte de a muri unul cu altul de gat. Razboaiele europene au avut categoric mai multa clasa.
Daca Bunuel ar fi fost pe jumatate la fel de suprarealist in Cainele andaluz ca Tsukamoto in Tetsuo, probabil ca ar fi fost inchis pentru atac la pudoare si batut cu pietre.
Pentru Omul de fier Tetsuo iti trebuie stomac si rabdare. E un horror de arta (aproape) mut, alb negru, japonez si foarte distopic. Strica ziua garantat. Si totusi e fascinant ca un cosmar.
Foarte vizionar si indraznet, tot filmul este un iures de imagini terifiante si extrem de grafice cu metamorfoza unui tip intr-un hibrid umano-mecanic.
Greu de dus pana la capat din cauza lipsei unui fir narativ, iar greutatea imaginilor mute de cuvinte, dar pline de urlet, devine insuportabila.
Cele doua filme Sleuth sunt bazate pe piesa de teatru a lui Anthony Shaffer si pastreaza amandoua acea teatralitate specifica scenei si o distributie minima de... 2.
Cel din 1972, cu Laurence Olivier si Michael Caine, in regia lui Joseph Mankiewicz, este o joaca de la un capat la celalalt, un flirt cabotin al personajelor care nu-s niciodata ceea ce par a fi.
Atmosfera e relaxata - sunt anii '70, cand suna la usa, nu te astepti sa fie chiar Alex de Large, dar are totusi un pronuntat aspect grotesc din cauza jocurilor si jocului dus atat de absurd de departe.
10/10
Sleuth din 2007 beneficiaza de bagheta unuia din preferatii mei, Kenneth Branagh. M-am mirat doar ca n-a jucat chiar el in rolul lui Milo, dar probabil Jude Law a facut o treaba mai buna. Alaturi de el,... tot Michael Caine, jucand celalalt rol principal, 35 de ani mai tarziu.
Varianta din 2007 isi pierde relaxarea. Jocul ramane, dar e incordat si rece, mai degraba un duel.
Desi mi-a placut agatarea neortodoxa a camerei de filmat in cele mai neobisnuite colturi si mi-au placut si actorii... cred ca scenariul a avut de pierdut in fata brizbizurilor fancy de filmare.
Daca la originalul din '72 mi-a placut exact acea gregaritate prefacuta a teatrului, pentru ca pe scena se moare si se omoara comentand pe larg evenimentul, cel din 2007 e sec, rece si la obiect. Cam ca in viata.
8/10
Desi pare neobisnuit sa vezi un original si un remake unul dupa altul, le recomand la pachet. Nu-s la fel si pot fi considerate... episoade din Michael Caine acum si atunci.
Sunt aproape convinsa ca pentru o perioada robotzancul romantic si gunoier Wall.E va face la fel de multe victime ca si E.T. la vremea lui. Vorbeste la fel de "mult", are aceeasi privire blajina de bovina extraterestra si e... "cute".
Mai vine si cu morala eco in subtext (the planet died, long live the planet), plus ingredientul secret al sentimentelor la roboti (a la Bicentennial Man si A.I.).
Pentru o animatie aproape muta, mi-a placut. Are o coloana sonora frumoasa, dar personajele nu sunt chiar memorabile, nici originale (in EVE il tot revedeam pe Marvin din Hitchhiker's Guide to the Gallaxy iar in Wall.E pe E.T. - iar altii chiar acuza filmul ca e rip off dupa Short Circuit, pe care nu l-am vazut).
Scenariul nu iese din tiparele clasice ale unei aventuri spatiale cu un pic de romance si are prea putin umor... ca sa prinda si la copii, care cel mai probabil nu vor intelege mai nimic.
Filmul no. 3 din acest weekend a fost ceva mai bine. Inca in popcorn mood, m-am instalat mai bine asteptandu-ma ca sweet Robert Downey Jr. sa ma dezamageasca ca si Fraser in Mumia 3.
Ei bine, nu. Frumos lucrat pe sub tricou, amuzant, cu o delicioasa linie noua a barbii, RDj e de-a dreptul sexy.
Filmul e lucratura clasica tip superhero: good guy cu procese de constiinta face pe grozavul dezvoltand o frumoasa potentiala relatie cu Lois Lane loiala asistenta cu viitor de sidekick, apparently good guy turns bad... blah blah, Iron man saves the day. Prevad un viitor luminos sequelurilor.
Efecte tehnico-robotico SF foarte misto. Si am zis ca Downey are o barba noua to match patratelele de pe burta?
Mare dezamagire. Brendan Fraser s-a inmuiat si a facut flabby cheeks, au schimbat-o pe Rachel Weisz cu o gulie si in distributie a intervenit, ca si la Indiana Jones, urmasul minune, calcand cu glorie pe urmele lui ta'su.
Exact ca la sequelul Indiana - aceleasi gaguri expirate, acelasi sablon transparent de intriga si actiune. Ceva efecte speciale si.... Jet Li, care o sa devina un fel de Jackie Chan cu ceva mai multa demnitate elegant sifonata sub riduri. Astept sa il vad intr-un film cu Bruce Willis sau cu Schwartzy, pentru declinul final.
Mummy 3 nici macar nu mai e amuzant. Jalnic e un cuvant mai bun.
Se vede ca vara e pe sfarsite. N-am mai vazut 5 filme intr-un weekend de vreo 2 luni. Si am recuperat cu... popcorn movies.
Fiind a sucker for adventure, puzzles & riddles, imi plac filmele tip Indiana Jones, desi sunt toate cam la fel. Teoretic, seen one, seen'em all, dar sunt distractive pentru Ciresarul wannabe din mine.
Mr. Ford si-a pierdut putin din sarm, sper ca Shia LaBeouf nu va deveni urmatorul Indy si ma bucur ca natia americana e acum convinsa ca la Roswell au picat extraterestri din cristal. Cel mai probabil responsabili si pentru construirea piramidelor si a desenelor Nazca. Nici un secret nu scapa de nasul de copoi al lui Indy.
Dupa multe seriale de vara (Dexter, Heroes, si.. chiar Lost), am incercat sa merg pe acelasi trend, plictisit fiind cand vin de la job. Browsand IMDb-ul dupa o actrita, dau de Mad Men, vad ca are nota mare, fac rost de el (nu spui de unde:D ) si...
O surpriza foarte placuta. Slick, foarte entertaining, stylish, si reflectand foarte bine spiritul vremii. Psychotic housewives and proto-hippies, publicitari jmekeri (cam ca si acum), lupta pentru putere.. Totul cadrat discret de America anilor '50, cu tarele si plusurile ei. Recomandat.
Nu-l mai vazusem pe Nicholas Cage de la (eww) Next si imi lipsea morga lui cea zen. N-am facut cea mai buna alegere, dar in fond, si Tarantino a dat-o in bara cu Hell Ride.
Posts
