Once (2006)

Indusa intr-o regretabila eroare de ratingul dubios de mare din biblie, m-am gandit sa vad Once. N-a fost un film, a fost un videoclip ingrozitor de lung, cu chitara, pian, cantautori si cu muzica moale, aproape un cosmar muzical. Daca era un vis frumos, poate era macar un clip cu Chris Isaak.

In "film" se intampla doua lucruri: ori se canta live, si ne uitam la actori-cantautori cum... canta live, ori nu se canta live, cand cei doi merg -sa zicem- pe strada, dar se canta de pe caseta, pentru ca in acest film e mai importanta muzica decat cuvintele.

Tot pe muzica soft ne construim propriul nostru film, pe care ni-l si subtitram daca vrem, cu mica imigranta est-europeana care intalneste in Dublin un cantaret de strada lefter, si amandoi... canta. Like the freaking Sound of Music, dar mai dramatic, sub spiritul vremii cruele.

Cand se intampla vreo pauza in muzica pentru... stiti, replicile actorilor, cineva spune cu pupilele dilatate "Wow, that was grand". OK, next song.

Un singur moment am crezut ca intrevad potentialul unei scene mai vii: dupa o cantare (of course) ea iese in coridorul intunecat si pustiu. Ceva ii atrage atentia la capatul celalalt. Muzica aproape ca nu se mai aude, momentul e tensionat... si ea descopera un pian. Argh.

A castigat Oscar pentru cea mai buna coloana sonora originala intr-un film. CE film?! E o coloana sonora ambulanta si lipsita de orice schelet de film. Puteti la fel de bine sa nu il vedeti, ci sa il lasati sa mearga ca zgomot de fundal. Si daca tot faceti asta, macar ascultati ce muzica va place, nu song sung blue pana la dezintegrarea simturilor.

2/10 Muzica a luat un oscar, filmul nu merita mai mult. Mai jos... muzica: