Ten Minutes Older inseamna mai multe lucruri: - un short mut de Herz Frank din 1978, vezi-l mai jos - inspirat de el, un proiect de 15 scurt-metraje, care ajungand in pozitia de prea-lung-metraj, au devenit doua filme, Ten minutes older The Trumpet si The Cello.
The Trumpet are 7 regizori: Aki Kaurismäki, Víctor Erice, Werner Herzog, Jim Jarmusch, Wim Wenders, Spike Lee si Chen Kaige si 7 instante de petrecere a unor "10 minute", critic, in viteza, intr-un calm secular, ultimele 10 minute din viata sau ultimele din o viata de 10 mii de ani.
Cele mai faine piese mi s-au parut: - Victor Erice, pe care o gasiti aici, un short alb negru aproape mut, cu o cadenta sonora si kinetica demna de o opera noise&glitch avant la lettre. - Werner Herzog, care cu documentarul sau filmat in tribul amazonian Uru Eu mi-a adus aminte de El Hablador al lui Varga Llosa si deopotriva de Amazon Beaming al lui Petru Popescu, despre oamenii pisica. - Wim Wenders are un trip by mistake psihedelic, foarte fain construit si cu o muzica bine de tot aleasa. Eels.
Mentiune speciala si pentru Jarmusch si Kaige, ceea ce ne da 5 din 7, si o nota de 7.5 din 10
Intens aclamat de un procent maricel din populatia globului (adica de acea parte din natia indiana care are acces la cinema sau macar la niste torenti decenti), Dev.D este intr-adevar un film care in lumea plina de floricele, voaluri si dans a Bollywood-ului scurma nervos printre rasadurile clasice de flori si gradinari.
Fiind a N-shpea ecranizare dupa romanul Devdas (aparent foarte popular, dar n-as putea sa ma pronunt, pe noi ne chinuiau in facultate cu antichitati de pe vremea lui Surdas si Tulsidas), Dev.D pastreaza cu religiozitate si umor frumoasele elemente caracteristice filmului indian: povestea de dragoste, neimplinita; diferenta dintre caste; nunta; cantec si dans la tot pasul.
E-he, dar in ce forma! Regizorul Anurag Kashyap nu se jeneaza deloc sa dea peste nas indianului pudibond cu un film plin de sexualitate, depravare, vicii si pasiuni interzise, mafie locala, crime, droguri si un pic de tradare shakespeariana, totul filmat intr-un stil ametitor cu snorricam-uri intr-un vartej de muzica ingrozitoare pentru urechea mea de european si in culorile dureros de tipatoare ale Indiei.
Din cauza muzicii care e insuportabila, in sensul ca nu stii daca sa razi in hohote sau sa dai ffw, filmul primeste doar 7.5. Altfel, e de un kitsch foarte entertaining, cu actori bunicei si filmat bine desi cam grosier pe alocuri (in cazul de fata fiind totusi o calitate), un film cu tupeu intr-o vajnica industrie cinematografica de telenovele.
Trebuie sa va uitati la piesele de mai jos. La toate. Pana la capat. Toate sunt deja hituri, prima fiind un cantec foarte emosanal despre tradare, urmatoarele un blues de corazon salvaje si un aproape hip hop slow and deep. Atentie la coregrafie :)
Inca o tragi-comedie din binecunoscutul stil Nae Carafil, care povesteste cu un umor spumos, direct, fara fasoane, inceputurile cinematografiei in Tara Romaneasca, developandu-ne in fata ochilor filmul crearii primului lung metraj (2 ore pentru acea vreme fiind ceva nemaiauzit). Tema lung-metrajului din 1912: Razboiul de Independenta din 1977.
Am pentru filmografia lui Caranfil o atractie si o dragoste speciala, dat fiind ca este regizorul roman care creaza drame si comedii bazate pe fire epice nedesprinse din epoca comunista. Fiecare film al lui, are drept urmare un suflu nou, o prospetime care va ramanea si peste 20, 30 de ani, cand noile generatii vor fi uitat de mult ce a insemnat comunismul si nu se vor mai regasi in dramele gen 4, 3, 2 sau "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii". Probabil ca doar "A fost sau n-a fost" o sa ramana tanar, pentru ca are un umor care razbate independent de materialul de dedesubt (revolutia).
Filmul este adaptat dupa intamplari reale - filmul despre Razboiul de Independenta a fost intr-adevar realizat in 1912 si a intampinat greutati din partea companiilor straine care aveau monopol local. Grig (in realitate Aristide Demetriade), personajul complex jucat excelent de Vizante, trebuie sa indure batjocura colegilor pentru ca nu este admis la Actorie, pentru ca este scund, pentru ca este prea tanar pentru a fi regizor, pentru ca nu il asculta nimeni pe platourile de filmare, pentru ca este timid in relatia cu femeile. In acelasi timp ghicim sclipirile de geniu, forta creatoare, hotararea cu care isi urmareste ideile si pariul castigator pe care il face pe cinematografie, intr-o epoca in care teatrul era rege.
Scenariul complex, cu suisuri si coborasuri, cu intrigi dambovitene, cu candoarea Micului Paris, cu o nostalgie greu de infranat pentru vremurile de demult, te tine alert si nu treneaza nici o clipa. Interioarele maiestuoase, art-nouveau, ale caselor, impreuna cu costumele dau o pata de culoare unui Bucuresti pe care greu cei nascuti dupa razboi si-l amintesc doar cu culori de gri, praf de la constructii si in general cu o costumatie muncitoreasca, copiata de la marele popor eliberator din est, acolo de unde rasare Lumina.
Sfarsitul, tragic si dramatic pentru toate personajele, si profetind apocaliptic si soarta cinematografiei romanesti pentru deceniile din comunism nu adumbresc atmosfera vesela, sucara, de joie de vivre, trai larg prezent pe tot parcursul filmului. poate si pentru ca epilogul este de scurta durata, brusc, usor incredibil.
Meritul mare al filmului ramane insa scenariul de 100 de puncte (din 100 disponibile) a lui Caranfil. Povesti din acestea ne lipsesc noua pe ecran. Eu unul m-am saturat sa tot vad drame sociale stigmatizand si jucandu-se cu toate nenorocirile abatute asupra poporului nostru umbrit de soarta. Daaaamn !
Imi plac foarte mult filmele care se pozitioneaza ca un fel de treasure hunt de semnificatii, sensuri si simboluri. si care reusesc sa imi rezoneze familiar in marele studio din spatele ochilor.
The Machinist al lui Brad Anderson mi-a lasat o puternica impresie de Neil Gaiman, mai precis de American Gods: misterul, fantasticul, jocul, atmosfera sinistra, un pic de Americana (ironic - filmat in Spania), timpul incurcat...
Si aici a intervenit o impresie de Memento, sau poate Donnie Darko? Un pic de Fight Club tarziu? Si Trevor Reznik nu suna ca un Trent Reznor anagramat? Si ce-i cu atata Dostoievski?
Christian Bale, in rolul principal, e majestuos de bolnavicios, cu cele 55 de kilograme ale lui, cu corpul emaciat pana la stadiul de schelet ambulant si cu cearcanele negre sub privirea de psihopat care isi bea cafeaua la poarta cerului, in timp ce ceasul merge inapoi.
Dar... ma opresc cu laudele la jocul lui Bale, la imaginea de dark aseptic fantasy si atmosfera sinistra. Subiectul, cum spuneam, e usor incetosat de predecesori, iar finalul cu twist nu e nici el original. Va ramane totusi unul din filmele bune de pe lista de "atmospherics".
O poveste politista extrem de elaborata, cu acel gen de scenariu care nu te lasa sa te joci cu posibilitatile, te incurca intr-o plasa de piste false si fundaturi, iar la sfarsit, Agatha Christie m.o., bang, the confession.
In ciuda labirintului, pe alocuri cam neplauzibil si fortat, Ne le dis à personne al lui Guillaume Canet e un thriller destul de solid, cu actiune alerta, cu actori buni - mi-au placut François Cluzet, André Dussollier si Kristin Scott-Thomas - si presarat cu accese de romantism usor siropos care aduce filmele franceze, fie ele cat de hardboiled, mai aproape de privitor.
Un plus si pentru coloana sonora, aleasa cu grija si aparand foarte rar, doar in momentele sensibile.
Produs de Faith Akin, Chiko e genul de gangster movie bun de vazut intr-o seara in care vrei un film usor, dar bine facut. Nu fac nici un secret din faptul ca prefer filmele cu gangsteri, ca popcorn movies. Sunt cateva (What doesn't kill me, Ni pour, ni contre (bien au contraire) - acesta din urma unul dintre cele mai bune noir-uri pe care l-am vazut, chiar ar trebui sa-l revad) care sunt destul de sus in topul preferintelor mele destul de amestecate.
Cum spuneam, Chiko e un film destul de cool: jucat bine (Denis Moschitto care aduce aminte de un Pacino tanar in Scarface, vesnic agitat si boiling inside, cu un Moritz Bleibtreu decent - ma asteptam mai mult de la el, mie mi se pare un tip ce promite, si cu un actor turc, Volkan Özcan, de mentionat as Chiko's sidekick), cu un subiect ce aduce aminte de Hollywoodul lui Scorsese, destul de stylish si gritty ca imagine, cu putin umor.. ar putea avea toate atributele unui film bun.
Marea problema, este, cred, lipsa de originalitate a povestii. In mare, lucrurile se petrec la fel ca in Mean Streets, Scarface, si aici lista ar putea continua la nesfarsit. Deasemenea, unele faze pueril scriptate (chestia cu masina de jucarie e jenanta) strica putin finalul filmului. Pe langa asta, amanuntele marginale sunt insuficient exploatate (relatiile cu cei apropiati, familia), lasand impresia de balast, de rezidual. Una peste alta, un film de vazut, destul de bine pus la punct pentru un debut. 7.1/10
Ten Minutes Older inseamna mai multe lucruri:
Posts
