Go (2001)

Go al lui Isao Yukisada este un film japonez foarte articulat, care desi incepe pe tema larga de teen movie, cu adolescent rasculat si neinteles, se transforma intr-o poveste mult mai interesanta, aceea a minoritatii coreene in Japonia, aparent tratati cu destula condescendenta si considerati de multi nationalisti ca avand un sange "impur". Pe de alta parte nici comunitatea coreeana nu e mai breaza si are si ea accesele ei de nationalism, chit ca e acolo de 2-3 generatii.

Toata tragedia asta etnica e foarte frumos pusa in pagina in Go, al carui titlu s-ar putea sa vina de la numaratoarea 3, 2, 1, go!, in japoneza fiind san, ni, ichi, go!, lucru care in urechea mea neobisnuita cu pronuntia limbii a sunat ca un fel de "zainichi, go", adica un fel de "coreeanule, du-te acasa", desi e doar o presupunere.

Actorul principal e un pusti demential, cu atitudine de buldog prietenos, scenariul e frumos si pe alocuri chiar delicat, violent atat cat trebuie, serios cand intervine subiectul social, o idee contemplativ si sexy cand apare elementul romantic.

Foarte dragut, merita vazut. Trailerul e foarte scurt si slab, am pus mai jos the next best thing

8/10

Dare mo shiranai / Nobody Knows (2004)

O drama soptita despre un grup de copii care nu exista in mod legal si oficial, despre o mama denaturata, despre viata singur cand ai intre 2 si 12 ani si n-ai fost niciodata la scoala si nu stii nici macar sa furi mancare.

Povestea e bazata pe un caz real, dar din ce citesc, a fost mult inmuiata si frumos impachetata, adevarul fiind ceva mai putin usor de privit. Poate din cauza asta m-am cam plictisit la un moment dat uitandu-ma la Nobody Knows, care e si cam lung (2:20h), si cam static, atat in imagini, cat si in actiune sau implicare.

Cu toate astea, regizorul Horikazu Koreeda dovedeste delicatetea, rabdarea in fata timpului si simtul fin al umorului si al veseliei retinute pe care le-am mai vazut si in Wandafuru Raifu, iar actorul principal, care mi-a placut foarte mult, Yuya Yagira, a fost cel mai tanar actor care a castigat premiul de cel mai bun actor la Cannes.


7.5/10

The Happiness of the Katakuris (2001)

Katakurii se pot gasi in zonele muntoase ale Japoniei, sunt inruditi de departe cu specia cantareata von Trapp si le place sa traiasca in grupuri, avand un simt puternic al valorilor familiale.

Isi petrec mare parte din timp facand curat in barlog si asteptand musafiri. Ca intermezzo, canta si danseaza mai ceva ca Heidi pe campii, iar ocazional... sapa.


Remake indepartat dupa The Quiet Family (1998), al coreanului Kim Ji-woon, The Happiness of the Katakuris e o comedie horror de Takashi Miike, care isi trage seva din momentele parodice de musical, fara de care n-ar fi mare scofala de film: afacere de familie lovita de ghinioane peste ghinioane, cu personaje din repertoarul clasic: mama casnica si iubitoare, tata antreprenorial dar putin naiv, fiu cu cazier dar cu o inima mare, fiica la vanatoare de sot, s.a.m.d.

Viata cea "fericita" a Katakurilor este deci o comedie neagra cu niste momente de musical dansant absolut ingrozitoare, la care m-am trezit ca rad de una singura prin casa (si rad si acum, de fapt) - highly enjoyable, macabra si pop-culture oriented in stil parodic si usor suprarealist (momente de karaoke, super eroi, vulcani, eclipse de soare, regina Elisabeta, Sunetul muzicii si rice noodles).

7.8/10

Merita sa vedeti trailerul, surprinde foarte bine esenta fericirii:

MPD Psycho (Multiple Personality Detective) (2000)

Multiple Personality Detective Psycho, Kazuhiko Amamiya Returns este o miniserie TV facuta de Takashi Miike intr-un stil complet bolnav.

E vorba de un thriller/horror SF cu un ucigas in serie si o viziune distopica a unei rase de oameni mutati din genele unui cantaret terorist, Lucy Monostone. Si un detectiv care este 3 oameni intr-unul. Sau poate 4?

Sa zicem ca povestea e atat de aiurita incat n-are nici un rost sa o detaliez. Brodeaza pe cliseele clasice japoneze ale mortii care vine pe telefon, crimelor abundand de sange si scenelor macabre, presarate cu momente de slapstick comedy (in japoneza - delicios) cu doi politisti tembeli.

Filmarile in schimb sunt excelente. Pe langa efectele speciale dubioase si incredibil de brute, de genul ploii electrice care cade continuu, Miike joaca pe degete camera, luminile si umbrele in cele mai imposibile unghiuri.

Bomboana de pe coliva, pe care o pasez cu drag, sa ii bantuie si pe altii, este coloana sonora, mai precis cantecul Strange New World, a fictivului Lucy Monostone:




7/10 pentru ca in afara de fascinatia imaginii si a muzicii, povestea in sine e way too fucked up.

Tetsuo - The iron man (1989)

Daca Bunuel ar fi fost pe jumatate la fel de suprarealist in Cainele andaluz ca Tsukamoto in Tetsuo, probabil ca ar fi fost inchis pentru atac la pudoare si batut cu pietre.

Pentru Omul de fier Tetsuo iti trebuie stomac si rabdare. E un horror de arta (aproape) mut, alb negru, japonez si foarte distopic. Strica ziua garantat. Si totusi e fascinant ca un cosmar.

Foarte vizionar si indraznet, tot filmul este un iures de imagini terifiante si extrem de grafice cu metamorfoza unui tip intr-un hibrid umano-mecanic.

Greu de dus pana la capat din cauza lipsei unui fir narativ, iar greutatea imaginilor mute de cuvinte, dar pline de urlet, devine insuportabila.

7/10