Update your feeds

http://zeemovies.ro/feed/

Ne-am mutat

...la ZEEMOVIES.RO

Inca se mai renoveaza pe acolo, nu calcati pe bidinele, dar in principiu suntem up and running. Am facut o pauza de vacanta, dar se anunta o toamna lunga, cu filme faine, bune de revenire in schfortza pentru zeemovies.ro.

Drop by, say hi :)

Bye.

EPOCA DE GHEATA 3: APARITIA DINOZAURILOR (2009)

Calitatea productiei face in cele din urma distractiva a treia parte din Ice Age, al carei scenariu
dezamagitor ii plimba pe simpaticii eroi ai epocii de gheata printr-o jungla plina de dinozauri aflata sub gheata. Desi se numeste Ice Age, in Aparitia Dinozaurilor, avem parte de aventuri in epoca de gheata doar in primele zece minute menite sa reintroduca personajele. In rest desigur dinozauri, multe urmariri cu dinozauri.

Totusi trecerea de la intinderile inghetate la o jungla luxurianta pare cam greu facut, fie si tinand cont ca in partea a doua glaciatiunea era pe sfarsite. Sigur, o glaciatiune nu se termina in decursul unei vieti de lenes, de tigru si nici chiar de mamut. Insa daca va preocupa veridicitatea aveti o problema, intrucat aici avem un film despre dinozauri traind in timpul glaciatiunii de acum 20000 de ani intr-o lume subterana aflata sub gheata, plina de vegetatie luxurianta, vulcani activi si cascade uriase. Eroii nostri o descopera intamplator printr-o spartura in calota de gheata.

Daca vrei sa fii chiar carcotas te poti intreba oare de unde era lumina in lumea subterana sau ce
alimenteaza conflictul intre marele dinozaur rau si toti ceilalti, tinand cont ca ne aflam intr-o lume in care un tigru cu colti uriasi poate convietui fara probleme alaturi de tot felul de bovine.
Nu e cazul insa sa ne preocupe veridicitatea cand mergem la cinema sa vedem prin niste ochelari ciudati un film de animatie tridimensional. Totul e distractia. Si da, avem parte de ea insa in doze mici si rare.

Mamutul Manny urmeaza sa fie tata, tigrul Diego se simte exclus iar lenesul Sid se hotaraste sa isi intemeieze propria familie clocind trei oua mai mari decat el pe care le gasise sub gheata.
Umorul nu mai decurge la fel de mult ca in primele doua parti din caracterul personajelor care de asta data parca nu mai sunt ele insele la fel de amuzante, ci mai mult din situatiile in care acestea sunt puse: cu totii inhaleaza un gaz hilariant, Sid ajunge in nasul unui dinozaur, cazaturi, lovituri, etc.

Intalnim si de asta data figuri noi, Buck Nevastuica Pirat obsedata sa prinda un dinozaur urias si o femela T-Rex care la inceput voia sa il manance pe Sid pentru ca ii furase ouale dar in cele din
urma cade victima farmecelor lenesului peltic. Scrat veverita haioasa se indragosteste de o Scrat-itza si (aproape) ii da ghinda lui mult iubita.

Voice acting-ul de calitate, unele poante reusite si imaginile spectaculoase ne fac sa trecem cu bine prin actiunea repetitiva si sa iesim bine dispusi de la un film care practic nu are o poveste de spus si doar pune la un loc un set de scene unele chiar haioase altele doar ok, toate insa prezentate intr-o animatie superba.

Van Wilder:Freshman Year (2009)

Or fi ele pline de clisee dar mereu mi-au placut filmele cu chefurile de fratie, cu tocilarii disperati sa se integreze, cu Cel Mai Popular Elev care sfarseste invariabil ca ratat, fata timida care ajunge printesa balului, samd. Comediile cu liceeni si cu studenti sunt tari. Dar nu si aceasta.

National Lampoon's Van Wilder din 2002 a fost o comedie cu suficient succes cat sa fie startul unei francize ajunsa cu acest film la al treilea act. In prima parte Van Wilder (Ryan Reynolds) atat de indragostit de studentie incat era de 6 ani in anul 2, era vedeta campusului, organizatorul celor mai tari petreceri si liderul neoficial al studentimii.

In Freshman Year, Jonathan Bennett face un Wilder mai putin convingator care trece printr-un sir de actiuni fara sens al caror singur rol e sa ofere pretextul unui umor de situatie dubios. Sa spun ca filmul este prost este un compliment. Van Wilder absolva liceul si incepe colegiul la Coolridge, unde si tatal lui si tatal tatalui lui fusesera studenti. In rest totul este o copie nereusita a primului film. Avem colegul strain, avem fata increzuta cu prieten nesuferit care e atrasa de Wilder, avem organizarea de petreceri, fumatul de marijuana, directorul rau care fiind deranjat de popularitatea lui Wilder cauta un pretext sa il exmatriculeze.

Ca filmul e plin de idei copiate si de clisee nu e ceva care sa ma descurajeze. Am fost intotdeauna un adept al preeminentei formei asupra fondului. Numai ca actorii joaca prost si poantele sunt jalnice. Niciodata n-am fost mare fan al umorului rudimentar produs de scenele ce includ flatulatii, excremente si organe genitale. Insa totul tine de context. Cu totii am ras la faza din American Pie in care Stifler e silit sa manance rahat de caine in loc de bomboana . Era scarbos? Da, dar ce conteaza atata vreme cat era amuzant. Cand insa nu ai nimic amuzant ci doar un tip care mananca muci, filmul devine gretos.

Si totusi uneori imi place sa mai vad cate o comedie foarte proasta. Ma face sa imi dau seama cat de greu trebuie sa fie sa faci una buna si asa ajung sa apreciez mai mult filme usurele dar care chiar m-au facut sa rad.

Despre DVD: Un widescreen pe tot ecranul fara granulatii, cu culori vii fara sa fie saturate totusi. Imaginea e clara, nici un pic de artefacte, sunet Dolby Digital 5.1. O placere sa-l vezi, pacat de continut.

4

Mediterraneo (1991)

Se da: un grup de soldati cam pampalai, lasati de capul lor, care isi saboteaza singuri misiunea; se cere: film. Romanii ar fi facut o comedie gretoasa si simplista cu catane burtoase si toante, sarbii au ridicat stacheta spre o tragi-comedie simpatica (vezi Karaula), iar italienii... hm, italienii au facut un film de Oscar.

Mediterrraneo e un film pe care l-as vedea in fiecare dimineata de luni, un film de vacanta pe o insula arida in Grecia, cu personaje foarte bine definite si simpatice, modele de personalitati: locotenentul intelectual, contemplativ si temperat, sergentul coleric si zgomotos, aghiotantul romantic si sufletist, dezertorul care pescuieste cu grenada...

Pe langa tipologiile umane, ceea ce mi s-a parut si mai descriptiv in filmul lui Gabriele Salvatores a fost portretul rasei mediteraneene: italieni, greci, turci - una fazza, una razza, pictat (la propriu, in film) intr-un stil amuzant, ironic si auto-ironic, si atat de relaxat incat ai zice ca oamenii aia si-au petrecut toata viata pe insulita Kastellorizo, facand baie goi in golfulet si mancand branza de capra cu pastorita, in timp ce acasa, in Italia, e razboi, Mussolini si reconstructie.

10

Alte filme de acelasi regizor: Io non ho paura
Alte filme cam pe aceeasi tema: Karaula

Public Enemies (2009)

"Public Enemies" e un mix putin straniu, s-ar putea spune. Unii spun ca Michael Mann si-a pierdut agerimea regizorala, altii ca actorii sunt insuficient exploatati (mai ales Bale). Mie mi s-a parut ca Mann e pe val, facand o miscare curajoasa cu filmarile digitale in HD, which takes us to the main point: filmarile dau o perspectiva cu totul noua asupra unui gen exploatat frecvent de catre cineastii americani.
Prima reactie e amestecata: in mod clar nu e un film de popcorn, de vazut la Mall. As zice ca modernitatea tehnicii, in mod paradoxal, ajuta la crearea atmosferei de epoca, prin amanunte subtile, lumini atent studiate si niste unghiuri de filmare deloc hollywoodiene, dar extrem de rafinate. De fapt cred de aici dezamagirea unora ce critica filmul; "Public Enemies" reuseste sa fie epic fara sa fie hollywoodian, reuseste sa construiasca niste caractere credibile fara o poveste "in your face", reuseste sa ne arate imaginea unei Americi macinate de Marea Depresiune prin mici amanunte filmate elocvent. Un film curajos, studiat, foarte lucrat si in acelasi timp atipic si nu pentru toate gusturile, asa cum ar trebui sa indrazneasca sa fie mai multe filme mainstream. Un film pe care-mi doresc sa-l revad, pentru ca simt ca are mult de oferit si la a doua vizionare.
8.9/10 (pentru o oarecare lipsa de consistenta a personajelor secundare), but it would be rather a 9.

The Proposal (2009)

Intr-un acces diabetic, m-am gandit eu, cu mintea mea cea lipsita de zahar, hai sa vad si eu o comedie romantica. The Proposal suna suficient de siropos, why don't I?

Ugh. Am primit ce-am cerut. O comedie de situatie cu Sandra Bullock, care nu reuseste sa scape de rolurile in care trebuie sa reprezinte o muiere stangace, nelalocul ei, cu blandetea si gratia unei berze si cu un IQ social numai bun de slapstick comedy.

Subiectul e si el fumat pana la chistoc: casatoria din interes, facuta pe genunchi, o relatie love-hate care se termina in so-romantic-love, viata feerica de familie la tara vs. cariera tumultoasa in za big city, o lupta lacrimogena intre integritate, dragoste si cariera, plus o bunica smecheroasa. Da, mai seamana si jenant de tare cu While you were sleeping.

Credeam ca lui Anne Fletcher i s-a interzis ideea de regie dupa 27 dresses. Wishful thinking, probabil.

5/10

101 Reykjavik (2000)

Filmul incepe greu si continua la fel. O fi el o frumoasa si exacta oglinda a vietii in orasul vechi din Reykjavik, cum se lauda islandezii, dar e tare plicticos in prima parte. Geeks care inca stau cu mami, subdezvoltati sexual, fara serviciu, filosofi care se fac ranga la vreun party vad si in jurul meu tot timpul.

Dupa o vreme apare insa Victoria Abril, al carei personaj pune nitel filmul in miscare pe directia clasica a familiei disociate de formula obisnuita, a noii societati in care e normal sa faci baie in bucatarie, sa te culci cu tatal tau vitreg care e de fapt mama copilului tau... Complicat, dar nu prea original.

Filmul e destul de bine facut, in ciuda inceputului cam nesigur si a happy-endului tipic familial, pe alocuri amuzant, fara sa te implice prea mult, un film jucat bine dar usurel, de duminica dupa-amiaza.

6.5/10

99 Francs (2007)

Pentru ca tot vorbeam acum cateva zile de Houellebecq, mi-a zburat imediat gandul la Beigbeder, pe care il clasez in acelasi regn literar si pe care il consum cu aceeasi placere dulce-amara si greata existentiala.

Si am revazut 99 Francs, pe care am avut placerea sa-l inghit pe nemestecate la avanpremiera de dupa lansarea in Ro. a romanului Au secours pardon, in 2007.

Imho e una din cele mai reusite parodii, comedii negre, tragicomedii si filme frantuzesti din mileniul asta. Regizorul Jan Kounen a avut pe mana un material pe care l-a exploatat la un potential excelent. Pe langa meritele personajului lui Beigbeder, scarbosul si infatuatul Octave, publicitar si fash-cist extraordinaire, jucat cu mare nonsalanta de Jean Dujardin, filmul e facut dupa toate regulile artei jocului cinematografic.

Umor negru, ironie, reality shifts, filmari psihedelice, animatii, clisee groaznice, discutii cu publicul prin al patrulea zid, includerea subtila a unui joker in persoana autorului insusi, culminand cu finalul dublu, distopic si utopic. Octave moare, dar nu se preda. Urmeaza Au secours, pardon?

Un film comercial de nota 10.

P.S. Rin Tin Tin, vreau cartea inapoi :)

Fear me not (Den du frygter) (2008)

Produs de Zentropa si cu un regizor care a fost unul dintre semnatarii manifestului Dogma95, "Fear me not" nu parea genul de film cu care sa mai am rabdare. Trecand, ca spectator, prin esecurile si manierismul celor ce-au format Dogma95 (as da ca exemple doar "Dear Wendy" al lui Winterberg sau "Manderlay" al lui Von Trier), ma asteptam la un film in cel mai bun caz bine facut, dar plictisitor.
N-a fost asa. "Fear me not" e un thriller cu o tensiune interioara puternica, un film-oglinda, despre incertitudini, control si lipsa acestuia. Avem aici o poveste (construita fragmentar, in perfecta concordanta cu tonusul personajului principal) despre ceea ce se poate intampla in interiorul unei familii din middle-class. Dar nu doar atat. E vorba de o senzatie pe care-am mai avut-o vazand "Last King of Scotland", a very disturbing feeling, ca lucrurile acestea se pot intampla oricui, chiar si tie.
Din pacate acest lucru se intampla doar pana la un anume punct, pentru ca finalul filmului e un pic dezamagitor si anti-climactic (cel putin pentru mine): un pic prea grabit, un pic prea explicit, si un pic prea disociat stilistic de restul filmului. Dar, trecand peste rezolvarea putin prea mellow a deznodamantului, am ramas cu un film foarte bine pus la punct.

9 minus 0.2 puncte pentru final equals 8.8

Elementarteilchen / Atomised / Particulele elementare (2006)

Gata vacanta, back in business.

In lipsa temporara de o lectura buna, am inhatat zilele trecute de pe raft, sa-mi aduc aminte de el, un Houellebecq. Era Posibilitatea unei insule, care a avut efectul scontat: m-a deprimat intr-un asemenea hal incat am vrut... sa vad un film. Si n-am avut ce face decat sa vad ce ecranizari s-au facut dupa Houellebecq, alegand pentru inceput Particulele elementare, in regia lui Oskar Roehler.

Si m-am enervat ingrozitor. Teoretic n-ai avea cum sa strici complet un film adaptat dupa vreo carte a lui M.H., pentru ca daca stii sa speculezi finut si sa alegi ce trebuie din noianul de disperari si sfarsiri si de gratuitati cinice, tot iti iese ceva drama de kleenex. Ei bine...

Am trecut peste brusca pudoare a neamtului cand e vorba de sex (ce e pudibondismul asta subit? si tocmai la Houellebecq, care are "o masturbare pe fiecare pagina"), am trecut peste faptul ca povestea e cam peticita si ca a hacuit toata armonia crescendo-ului nevrotic. Am trecut si peste actorul Christian Ulmen, din pacate doar cu vederea.

N-am putut insa sa trec peste happy end in loc de sfarsitul cinic, deprimant si taietor de aripi din original. Din empatie pentru bietul roman nedreptatit, m-am simtit ca Bruno facand turism sexual in timp ce e inca plin de litiu dupa sejurul la nevrozei. Adica m-am uitat degeaba, apoi m-am retras sa citesc o carte, ca sa-mi treaca cheful.

6/10

The Chaser

Ma asteptam la un thriller bine facut, dar am primit un thriller atipic, cu accente absurde de umor negru - sau poate nu era traducerea buna? :) . Mi-a placut si partea discreta de critica sociala, si mi-a placut destul de mult si felul in care a fost filmat, si faptul ca reuseste sa fie, totusi, extrem de sumbru. Overall a solid movie, care te poate scoate din blazarea acestei veri. Recommended.

8.5/10

Ten Minutes Older, The Trumpet (2002)

Ten Minutes Older inseamna mai multe lucruri:
- un short mut de Herz Frank din 1978, vezi-l mai jos
- inspirat de el, un proiect de 15 scurt-metraje, care ajungand in pozitia de prea-lung-metraj, au devenit doua filme, Ten minutes older The Trumpet si The Cello.

The Trumpet are 7 regizori: Aki Kaurismäki, Víctor Erice, Werner Herzog, Jim Jarmusch, Wim Wenders, Spike Lee si Chen Kaige si 7 instante de petrecere a unor "10 minute", critic, in viteza, intr-un calm secular, ultimele 10 minute din viata sau ultimele din o viata de 10 mii de ani.

Cele mai faine piese mi s-au parut:
- Victor Erice, pe care o gasiti aici, un short alb negru aproape mut, cu o cadenta sonora si kinetica demna de o opera noise&glitch avant la lettre.
- Werner Herzog, care cu documentarul sau filmat in tribul amazonian Uru Eu mi-a adus aminte de El Hablador al lui Varga Llosa si deopotriva de Amazon Beaming al lui Petru Popescu, despre oamenii pisica.
- Wim Wenders are un trip by mistake psihedelic, foarte fain construit si cu o muzica bine de tot aleasa. Eels.

Mentiune speciala si pentru Jarmusch si Kaige, ceea ce ne da 5 din 7, si o nota de 7.5 din 10



si originalul lui Herz Frank

Go (2001)

Go al lui Isao Yukisada este un film japonez foarte articulat, care desi incepe pe tema larga de teen movie, cu adolescent rasculat si neinteles, se transforma intr-o poveste mult mai interesanta, aceea a minoritatii coreene in Japonia, aparent tratati cu destula condescendenta si considerati de multi nationalisti ca avand un sange "impur". Pe de alta parte nici comunitatea coreeana nu e mai breaza si are si ea accesele ei de nationalism, chit ca e acolo de 2-3 generatii.

Toata tragedia asta etnica e foarte frumos pusa in pagina in Go, al carui titlu s-ar putea sa vina de la numaratoarea 3, 2, 1, go!, in japoneza fiind san, ni, ichi, go!, lucru care in urechea mea neobisnuita cu pronuntia limbii a sunat ca un fel de "zainichi, go", adica un fel de "coreeanule, du-te acasa", desi e doar o presupunere.

Actorul principal e un pusti demential, cu atitudine de buldog prietenos, scenariul e frumos si pe alocuri chiar delicat, violent atat cat trebuie, serios cand intervine subiectul social, o idee contemplativ si sexy cand apare elementul romantic.

Foarte dragut, merita vazut. Trailerul e foarte scurt si slab, am pus mai jos the next best thing

8/10

Synecdoche, New York (2008)

Well, he did it again. Charlie Kaufman, vreau sa zic.

Inca sub impresia Adaptation-ului si a cartii pe care abia am citit-o, m-am gasit intr-o anticamera in care toate usile duc in acelasi loc.

Si cand mi se parea ca mai complicat de atat nu se poate, am dat peste o scurtatura care m-a dus pe cel mai lung drum posibil printr-unul din cele mai complexe si dramatice filme pe care le-am trait eu vreodata.

Daca ti-ai scrie viata intr-un film, cine te-ar juca? Si cine ar juca-o pe iubita ta? Dar pe amanta pe care n-ai uitat-o niciodata si care, odata cu varsta, cu parodontoza, cu inceputul de chelie, cu vezica slaba, cu prietenii care incep sa-ti moara din lista de mess, iti devine cel mai bun prieten dupa ce viata ta s-a dus, si-a ei, si-a tuturor. Where is everybody? Mostly dead. Some have left.

Synecdoche, New York, in care Philip Seymour Hoffman duce sisific un rol principal excelent, e un film al dracu' de complicat, o transpunere intr-un labirint de oglinzi a celei mai dificile figuri de stil, partea in tot, totul in parte, cu o linie temporala rasucita ca banda lui Mobius, in care te afli concomitent in doua planuri intrepatrunse si reflexive, derivand unul din altul, cu personaje ca papusile rusesti si cu o drama atat de sincera si dureroasa, incat iti vine sa-ti inchizi propriul film si sa te duci naibii sa traiesti nitel.


10, pur si simplu, asa cum nu e filmul asta.

I need a Caden for my Hazel.

Dev.D (2009)

Intens aclamat de un procent maricel din populatia globului (adica de acea parte din natia indiana care are acces la cinema sau macar la niste torenti decenti), Dev.D este intr-adevar un film care in lumea plina de floricele, voaluri si dans a Bollywood-ului scurma nervos printre rasadurile clasice de flori si gradinari.

Fiind a N-shpea ecranizare dupa romanul Devdas (aparent foarte popular, dar n-as putea sa ma pronunt, pe noi ne chinuiau in facultate cu antichitati de pe vremea lui Surdas si Tulsidas), Dev.D pastreaza cu religiozitate si umor frumoasele elemente caracteristice filmului indian: povestea de dragoste, neimplinita; diferenta dintre caste; nunta; cantec si dans la tot pasul.

E-he, dar in ce forma! Regizorul Anurag Kashyap nu se jeneaza deloc sa dea peste nas indianului pudibond cu un film plin de sexualitate, depravare, vicii si pasiuni interzise, mafie locala, crime, droguri si un pic de tradare shakespeariana, totul filmat intr-un stil ametitor cu snorricam-uri intr-un vartej de muzica ingrozitoare pentru urechea mea de european si in culorile dureros de tipatoare ale Indiei.

Din cauza muzicii care e insuportabila, in sensul ca nu stii daca sa razi in hohote sau sa dai ffw, filmul primeste doar 7.5. Altfel, e de un kitsch foarte entertaining, cu actori bunicei si filmat bine desi cam grosier pe alocuri (in cazul de fata fiind totusi o calitate), un film cu tupeu intr-o vajnica industrie cinematografica de telenovele.

Trebuie sa va uitati la piesele de mai jos. La toate. Pana la capat. Toate sunt deja hituri, prima fiind un cantec foarte emosanal despre tradare, urmatoarele un blues de corazon salvaje si un aproape hip hop slow and deep. Atentie la coregrafie :)

The Believer (2001)

Intre a crede, a nu crede si a uri cu toata fiinta, The Believer le-a ales pe toate 3 pentru personajul principal. Iar cum credinta este aici iudaismul, iar obiectul urii este toata istoria moralizatoare a natiei evreiesti, The Believer ajunge un film cu foarte multe puncte nevralgice.

Nu e "just another movie about Holocaust". Nici alt film despre neo-nazisti. E o angoasa spirituala si extrema a omului modern (dar cu ceva suruburi lipsa la capitolul toleranta) care isi reneaga argumentat (discutabil) religia, istoria, poporul, traditiile si Dumnezeul cel arid si razbunator. E o poveste inspirata dintr-un caz real (it happened in America, ofc) al unui evreu convertit la fascism si membru KKK.

Ryan Gosling e foarte bine in rolul principal, iar scenariul zbarnaie in mare parte a timpului, desi se fereste de abuzuri vizuale, preferand sa lupte ideologic.

Personajul lui Gosling e cat se poate de real in extremismul lui intelectualizat, pana cand [urmeza spoilere, sorry] devine usor schizoid si din punctul meu de vedere isi cam darama credibilitatea: pe de o parte e ok sa planuim o noua Germanie, mai buna, in care sa eradicam cum trebuie toata natia evreiasca, cu tragedia si asuprirea ei milenara care a adus-o la conducerea nevazuta a lumii, pe de alta parte Torah e sfanta si NU ii atingem literele si NU o desacralizam. Ura autentica (?) fata de oameni, negarea divinitatii si respectul aproape zelot fata de un obiect de cult dezechilibreaza dupa parerea mea personajul lui Danny. Cumva ma astept chiar si de la un fanatic sa fie integru in extremismul lui, desi tocmai asta e twistul care face povestea atat de palpitanta spiritual si confera personajului viciul tragic si hybrisul final.

8/10

Across the Universe (2007)

Inca un musical. E o faza, va trece. Across The Universe - evident, tribut movie Beatles. Ma rog, doar muzicii lor... coveruita urat si dureros urechii in jumatate + din cazuri. In alte cazuri, respectiv cand fac coveruri Bono si Eddie Izzard... si chiar Martin Luther McCoy, e mai bine.

Povestea e apa chioara, aproape la nivel de teen movie peste care spoim ceva activism al anilor de Vietnam, si in prima jumatate aproape ca-ti vine sa-l inchizi, sa-l impachetezi si sa-l trimiti la Polul Nord.

Dupa jumatate insa, situatia se schimba spectaculos. Parca e alta echipa de creatie. (Din pacate vocile sunt tot alea...) E un suflu nou in film, imagini psihedelice, suprarealism, absurd, cabaret, fantasy. Din pacate nu sunt un cunoscator atat de bun al discografiei Beatles incat sa leg asta de vreo perioada de-a lor, insa ultima parte a filmuletului e de-a dreptul watchable. Si listenable.

6/10, vedeti neaparat clipul de mai jos, cel cu armata. V-am pus si trailerul, de curiozitate.

Valkyrie (2008)

Mergand pe trendul comercial impus de Madam Z, am ales spre vizionare ultimul film al lui Bryan Singer, regizor care-a facut pactul cu diavolul la scurt timp dupa hitul numit Usual Suspects (dupa inca un film - meserias dealtfel, a sarit direct in barca X-Men, a continuat cu Superman, etc).
Valkyrie e un thriller istoric cu buget mare, lucrat cu obstinatie, studiat, cu o imagine rafinata. Tom Cruise sustine semi-decent rolul ofiterului neamt patriot, actorii isi fac treaba bine. The biggest plus of Valkyrie este insa suspense-ul (de mentionat si coloana sonora, masterfully crafted), mai ales cand avem handicapul unui final cunoscut. N-am putut sa nu remarc insa, ascunsa discret sub spiritul epocii, tema eroului familist, atat de hollywoodian exploatata. Un film misto, oarecum underrated, as spune.

PS: Watch a Blu-Ray or a Blu-Ray rip :)

7.9/10

Once (2006)

Indusa intr-o regretabila eroare de ratingul dubios de mare din biblie, m-am gandit sa vad Once. N-a fost un film, a fost un videoclip ingrozitor de lung, cu chitara, pian, cantautori si cu muzica moale, aproape un cosmar muzical. Daca era un vis frumos, poate era macar un clip cu Chris Isaak.

In "film" se intampla doua lucruri: ori se canta live, si ne uitam la actori-cantautori cum... canta live, ori nu se canta live, cand cei doi merg -sa zicem- pe strada, dar se canta de pe caseta, pentru ca in acest film e mai importanta muzica decat cuvintele.

Tot pe muzica soft ne construim propriul nostru film, pe care ni-l si subtitram daca vrem, cu mica imigranta est-europeana care intalneste in Dublin un cantaret de strada lefter, si amandoi... canta. Like the freaking Sound of Music, dar mai dramatic, sub spiritul vremii cruele.

Cand se intampla vreo pauza in muzica pentru... stiti, replicile actorilor, cineva spune cu pupilele dilatate "Wow, that was grand". OK, next song.

Un singur moment am crezut ca intrevad potentialul unei scene mai vii: dupa o cantare (of course) ea iese in coridorul intunecat si pustiu. Ceva ii atrage atentia la capatul celalalt. Muzica aproape ca nu se mai aude, momentul e tensionat... si ea descopera un pian. Argh.

A castigat Oscar pentru cea mai buna coloana sonora originala intr-un film. CE film?! E o coloana sonora ambulanta si lipsita de orice schelet de film. Puteti la fel de bine sa nu il vedeti, ci sa il lasati sa mearga ca zgomot de fundal. Si daca tot faceti asta, macar ascultati ce muzica va place, nu song sung blue pana la dezintegrarea simturilor.

2/10 Muzica a luat un oscar, filmul nu merita mai mult. Mai jos... muzica: