Mar 31, 2009

Maria full of grace (2004)



Drama Columbiei si visul american: un film deprimant, in care nici sfarsitul nu ofera speranta. Uneori destinul iti este impotriva si nici macar regizorul nu iti poate oferi o solutie; drama unor fete dintr-un orasel de langa Bogota, care aleg sa castige un ban prin transportarea de droguri in stomac. Una din fete moare iar celelalte 2 raman fara nici un cunoscut in New York, traind cu spaima ca familiilor ramase acasa vor fi omorate de catre traficanti.

Filmul abunda in scene violente si culori negre si nici macar frumusetea gingasa a actritei principale, Catalina Sandino Moreno nu te poate face sa uiti o clipa despre ce se intampla in realitate. Scenariul este frust, cu o povestire banala si lipsita de suspans si asta deriva din faptul ca stim de la bun inceput la ce sa ne asteptam. Aflam din primele momente ca eroina nu isi simte sufletul pereche alaturi (deci se va desparti si va pleca din oras); putin mai tarziu, cand este manipulata facil de catre un cunoscut in a deveni caraus de droguri, realizam ca o sa moara una din prietenele ei.
In plus, nu ai prea multe optiuni in a-ti alege sentimentele vis-a-vis film, atunci cand o fata tanara si fara ajutor este omorata si altele amenintate de catre niste traficanti de droguri, nu ?
Din seria filmelor gen documentar realist, Maria full of grace nu impresioneaza prin regie, ci prin forta subiectului. Personajele joaca bine, camera este purtata de cele mai multe ori pe umar si de aici un sentiment de apropiere a telespectatorului de personaje. Per total un film care ar putea fi distribuit ca parte a unui program sud-american contra traficului de droguri.

6/10

Lilya 4-ever (2002)

Un film ingrozitor de deprimant, care te porneste de la primele scene cu premisa ca se va intampla ceva naspa. Si stai si astepti inevitabilul, in timp ce deasupra capului Lilyei se balangane cu dangat sabia lui Damocles.

Inceputul ex abrupto, pe Mein Herz brennt, m-a prins imediat, being a sucker for Rammstein si pentru sufletele pierdute running amok prin oras dupa luminita de la capatul tunelului.

Probabil nu mai are nimeni chef sa vada filme despre societatea facuta tandari sub umbra marelui URSS si visul american, departe, tare departe si orfanii ramasi dezorientati in urma, in saracie, vise de aurolac si treninguri turcesti.

Dar Lilya 4-ever a suedezului Lukas Moodysson e un film pe care il recomand, are cateva twists de scenariu pe care ti le lasa la fileu cu cateva minute inainte sa se intample si pe care le primesti, cu anticipatia loviturii. Bazat (ca inspiratie) pe un caz real, e un film trist rau, realist pana la ultima picatura de lipici in punga, pana la ultima lacrima pe icoana si niciodata ultima picatura de transpiratie a barbatului de deasupra.

Mi-ar fi placut o calitate ceva mai buna a imaginii, un pic de culoare si de viata, poate doar ca sa imi reprim eu macar vizual spleenul ingrozitor pe care mi l-a lasat ultima parte a filmului.

8/10

Mar 30, 2009

Los Lunes al sol (2002)



Luni de fiere, luni de soare: Deprimant film, dar mai actual ca niciodata: o introspectie plina de emotie in viata unor fosti angajati pe un santier naval, (inchis din cauza coreenilor), care nu isi pot reface viata. Javier Bardem are aceeasi prezenta uluitoare pe ecran, si este secondat magistral de intreaga echipa, in care l-am remarcat pe Enrique Villén din Crimen ferpecto, spumoasa comedie din 2004.

Culoarea fantastica din santierul naval, care contrasteaza cu depresia din mintile personajelor. Diminetile de luni, cu soare jucaus contrastand cu becul din toaleta barului, programat sa se stinga automat. Copii care apar in film, in contrast cu vietile sfarsite si fara rost ale celor 5, ramasi 4. Persistenta lui Lino in dezacord cu acceptarea pasiva a lui Santa. Calmul australian in contrast cu vivacitatea si nervozitatea spaniolilor. Si sa nu uitam, Spania anilor 2000 era in plin boom economic, mii de romani emigrau catre noul El Dorado al Europei.

Un film care te readuce cu picoarele pe pamant, care iti arata fata sordida a batranetii singuratice, care iti reaminteste ca trebuie sa iti pese de cel de langa tine in orice situatie ai fi. Un film care, in acelasi timp, exulta a joie de vivre, Santa spargand un al doilea felinar dupa ce pe primul a simtit ca l-a platit nevinovat fiind. Tot el mancand branza elvetiana si imbogatind germana helveta cu noul "Imi pare bine sa te cunosc" aka "Sprengler".

9/10

The International (2009)

Nu-mi dau seama cum de Tom Tykwer, care m-a impresionat prin cele 2-3 filme vazute( Run Lola Run, The Perfume, The Princess and the Warrior), si care trecuse deja in zona regizorilor pe care-i agreez, a facut asemenea film. Ma gandesc ca, poate, unii regizori n-au cadere spre un anume gen sau ca filmul, ca orice proiect facut de mana omului, e supus greselii.
Cert e ca The International e extrem de slab. Abordand un subiect "actual" intr-o maniera elucubranta (bancile care trec peste legile statelor in care activeaza si, in general, peste orice), filmul nu are nici o noima: actorii joaca prost, scenariul e rizibil si plin de clisee grosiere, scenele de actiune au reusit sa starneasca rasete in sala. De fapt, filmul e atat de prost incat am avut intentia de a ma ridica pentru a pleca din sala de vreo doua-trei ori.

A big, big failure.. nu merita sa pun trailer.
2 / 10

Mar 24, 2009

Guest blogging: Donnie Darko (2001)

Scris de Lolek

Frank, the hideous bunny rabbit, e el insusi toata povestea filmului, spusa analogic : chit ca vatuit intr-un cocon science-fiction ca-ntr-un costum urias de iepure jigarit care vrea sa te pacaleasca, sa te momeasca cu volute de voce sibilinica si sa te piarda pe drum in interpretari para-psiho-philosophy of time travel, tot sarmul si duiosia din “Donnie Darko” are about the sound and the fury in a teenager’s heart.

Desigur, nu numai in varianta de antinomie vulgarizanta cu linia fricii si a iubirii, desi filmul e tare ironic si-si transmite mesajul pe toate nivele cu care ai putea sa empatizezi : daca esti o uscaciune de institutoare usor de dus de nas de un wanna be guru pedofil cu fata cauciucata, o sa te iei de mana cu el, o sa-l adori si preaslavesti, lumea o sa fie ca o sarma de rufa prinsa in doua carlige, unul al fricii, al' rau, urat, bleah, altu' al iubirii, al sufletului care se deschide optimist si tembel inspre lume. Daca, din contra, incrancenarea profei docte de literatura te atrage, o sa stai batz cand ea citeste Graham Greene, povesti cu tineri si incendieri, ori, daca esti un familist average, iti trimiti frumusel puslamaua la hipnoza.

Toti interpreteaza adolescenta cu ambivalentele ei ca-ntr-o matrioska care se deschide lasand in centru tanarul debusolat, fascinant la modul facil si simptomatic-juvenil de teorii incarligate despre unde de circulatie a fluxului vital si variante alternative de existenta. Fidel pana la urma teoriilor multiversice pe filiera SF, finalul e cumva suflecat, premisele sunt date peste cap, raman pe aceleasi pozitii, numai ca puse cu sus-n jos, not only because this is a mad world, dar si pentru ca versiunile astea sunt prinse firesc in imensitatea intima a unei imaginatii scindate de adolescent.Un adolescent absolut comun pana la urma - tare, tare frumos.

9.7/10

Mar 21, 2009

The Happiness of the Katakuris (2001)

Katakurii se pot gasi in zonele muntoase ale Japoniei, sunt inruditi de departe cu specia cantareata von Trapp si le place sa traiasca in grupuri, avand un simt puternic al valorilor familiale.

Isi petrec mare parte din timp facand curat in barlog si asteptand musafiri. Ca intermezzo, canta si danseaza mai ceva ca Heidi pe campii, iar ocazional... sapa.


Remake indepartat dupa The Quiet Family (1998), al coreanului Kim Ji-woon, The Happiness of the Katakuris e o comedie horror de Takashi Miike, care isi trage seva din momentele parodice de musical, fara de care n-ar fi mare scofala de film: afacere de familie lovita de ghinioane peste ghinioane, cu personaje din repertoarul clasic: mama casnica si iubitoare, tata antreprenorial dar putin naiv, fiu cu cazier dar cu o inima mare, fiica la vanatoare de sot, s.a.m.d.

Viata cea "fericita" a Katakurilor este deci o comedie neagra cu niste momente de musical dansant absolut ingrozitoare, la care m-am trezit ca rad de una singura prin casa (si rad si acum, de fapt) - highly enjoyable, macabra si pop-culture oriented in stil parodic si usor suprarealist (momente de karaoke, super eroi, vulcani, eclipse de soare, regina Elisabeta, Sunetul muzicii si rice noodles).

7.8/10

Merita sa vedeti trailerul, surprinde foarte bine esenta fericirii:

Mar 19, 2009

Twilight (2008) - sau cum sa ti-o tragi cu un vampir cocalar si sa fii trendy pentru ca faci asta

Un film foarte hyped, sau, cum bine zicea un amic, "un film cu vampiri cocalari". Caci ce poate excita mai mult pustoaicele de 15 ani (sau pe cele de 20 cu minte de 15) cu cont pe hi5 (chiar, Edward avea cont pe hi5?) decat un vampir care luceste a cristale Swarowski la lumina, cu freza emo-cocalar, cu super-puteri si care are o camera cu un super sistem audio unde-si aduce prietena?
Ce am remarcat cu stupefactie la Twilight e numarul de oh-uri si ah-uri pe care le pot scoate cei doi atunci cand sunt unul langa altul; e fenomenal cum dialogul unui film poate fi compus 9/10 din aceste doua interjectii, te-ntrebi de ce n-am ramas la filmul mut - ah, pentru ca nu puteam auzi cum geme micuta Bella Swan ca o vita in calduri.
Una peste alta, respect regizoarea care-a marcat istoria filmului cu asa ceva: e un film remarcabil si excitant de prost, servit ca o pastila magica pustoaicelor all around the globe. Catherine Hardwicke is a genius, an evil one: her movie sucks more than any vampire.

1.1/ 10 (pentru ca cifra 1 e insuficienta, merita doi de 1)

Burn Notice (2007) (TV Series)

Daca esti in dispozitie pentru un serial superficial despre plajele din Florida, spioni, hot chicks (pentru ca Dexter e momentan in luna de miere, out of Miami), atunci Burn Notice e pentru tine. Nu e un serial rafinat sau un serial cu spectaculoase rasturnari de situatie; e un serial cu ritm alert, care nu se ia deloc in serios si face misto de o gramada de lucruri, de la ultimele inovatii tehnice pana la mitul spionului carismatic (dadacit aici de o mama casnica si putin cam senila si ipohondra) si al femeii fatale. Un anti-007 extrem de fresh.

Bonus pentru cunoscatori: Bruce Campbell intr-un rol de mare slem (un ex-spion bautor de bere cam afemeiat si washed-out).


6.8/10

Cronos (1993)

Cronos e un thriller (catalogat chiar la horror) care e pentru mine foarte sus in topul fantasy-urilor mexicanului Guillermo del Toro.

Cu cel mai mare buget pe care il avusese vreodata pana in '93 un film mexican, Cronos se leaga de metafizica timpului si a imortalitatii, condimentata cu misterul esoterismului medieval, una din retetele cele mai reusite ale unui scenariu. Asta daca e facuta discret si cu gust, pentru ca altfel iti iese ori Codul lui Da Vinci, ori... Indiana Jones.

Tensionat exact atat cat trebuie ca sa te crispezi in fata ecranului asteptand cu sufletul la gura ceva ingrozitor, fara subterfugii facile si efecte de prost gust, cu o naturalete si o sinceritate a scenelor mai "horror", care nu te lasa sa ghicesti, ci ti se revela in fata in toata splendoarea lor dureroasa, mi se pare mai reusit decat aclamatul Laberinto del fauno, care minimizeaza trairea umana in fata efectului fantastic.

Din pacate spre final scenariul isi pierde forta, povestea se dilueaza, personajele devin si ele cam transparente. Ron Perlman, in prima lui colaborare cu del Toro, nu e atat de hardcore pe cat i-ar fi cerut rolul, dar are sarm, indiscutabil. Mi-a placut in schimb Federico Luppi, care a revenit in distributia lui del Toro in Espinazo del diablo si in Labirint.

7.9/10

Mar 18, 2009

Two Lovers (2008)

Always a sucker for Joaquin Phoenix, m-am facut ca nu vad titlul din care picura o miere diabetica, plina de rollercoastere emotionale si am vazut Two Lovers, al lui James Gray. L-am vazut chiar de doua ori, pentru ca prima data am adormit.

Mi-a fost destul de greu sa il vad. Nu aluneca. Am pus jumatate pe seama faptului ca ma zgaria pe retina prezenta lui Gwyneth Paltrow as trashed femme fatale si cealalta jumatate de stinghereala pe seama personajului lui Phoenix, care mi s-a parut cam inconsistent o vreme, baleind intre [mild spoilers] momente suicidale, wild partying, depresii, dragoste de complezenta si dragoste pasionala [/end spoilers].

Abia tarziu mi-am dat seama, mai precis in ultimele 5 minute de film, ca lucrul care imi statea ca un nod familiar in gat era faptul ca personajul Leonard e croit dupa acelasi model ca si mine: fotograful depresiv ratat, care se agata de craca de sus si se crede brusc vultur, pentru ca apoi ea sa se rupa si el sa bajbaie dupa o craca de salvare de compromis, jos, foarte jos, in dezaprobarea asistentei care vrea sa vada cum broscoiul stangaci se transforma in print, nu in platica.

Imi pare rau ca va arat un film atat de siropos si plictisitor :)

7/10

Sunt curioasa cum l-ati vazut voi.
Mai jos: trailerul filmului si o mostra din noua cariera de rapper a lui Phoenix, The Rise of The Phoenix (still rofling)



Later edit: mai merita sa vedeti si aparitia lui Phoenix la Letterman's show, very Andy Kaufman like (tot cu Letterman, acum vreo 30 de ani):

Mar 17, 2009

The Boy in the Striped Pyjamas (2008)

Un subiect niciodata epuizat - al doilea razboi mondial, cu cel mai prolific subiect - lagarele de concentrare.

Baietelul in pijama dungata
marseaza pe latura inca subexploatata: inocenta copiilor in fata atrocitatilor razboiului oamenilor mari, iar povestea asta e ecranizare dupa cartea cu acelasi nume a irlandezului John Boyne.

Ca si cartea, devenita best seller, filmul e ingrozitor de apreciat, dar mie mi se pare overrated. Poate din cauza prea-plinului de filme pe subiect, care se agata de un unic pretext putin deosebit pentru a lua iar in picioare tot drumul plin de glod al lagarului, al tratamentului subuman aplicat detinutilor, al nazistului implacabil, blah blah, yada yada.

Marele plus (adica acel twist care il diferentiaza in multime) este finalul. Din pacate e un film cam de familie, destul de retinut in hardcorisme de razboi. Iar consumatorul de film, harsit in pleiada de filme de gen si cu simturile batucite, obtine din final un climax scurt si nesatisfacator.

6.9/10

Pe aceeasi tema larga mai vezi aici pe blog si: The Reader, Defiance, The Counterfeiters (care chiar merita)

...si desigur Lista lui Schindler, Sophie's Choice, The Pianist, La vita e bella, Zwartboek, s.a.

Sedmikrásky / Daisies (1966)

Singura femeie regizor mai cu vâna din New Wave-ul cehesc al anilor '60 era Vera Chytilová, care combina critica sociala si politica cu un abur feminist, lucru care nu a reusit sa o scape de diverse opresiuni ale regimului, mai ales in anii '70, dupa invazia sovietica.

Daisies abordeaza mai mult latura feminista, fiind o poveste (fara un fir narativ coerent) despre doua muieruste la fel de enervante prin cheful lor de viata si non conformismul epatant ca si Poppy din Happy Go Lucky.

Daca e ceva de apreciat la film e mai degraba imaginea, foarte misto construita, mai intai cam stangaci, cu filtre dubioase de culoare, ca un copil care abia invata sa coloreze, apoi rafinandu-se in cadre din ce in ce mai savuroase. Mi-a amintit de halul in care experimentam cu Photoshopul acum vreo 4 ani :)

E destul de plictisitor sa te uiti la un film despre nimic, care frizeaza filmul mut colorat si suprarealist si care mai are si doua personaje principale agasante, dar de dragul cinematografiei, merita timpul, mai ales ca e scurtut (74 min).

6.5/10

Mar 16, 2009

Sauna (2008)

La granita dintre horror clasic si ghost story, Sauna e putin lipsit de miza. Un film cu un scenariu interesant, desi inconsistent, si cu multe scene bune, Sauna e un horror without the thrills, cu mult lirism atunci cand nu e cazul si cu un regizor oarecum mediocru.

Good points: oboseala personajelor si scena din final, imaginea, the blend of history drama and horror.
Bad points: the rest.

5.9 /10

Mar 11, 2009

The Last Confession of Alexander Pearce (2008)

Pe vremea cand Australia era colonizata mai mult de puscariasi englezi, adica pe la 1820, nu exista sarma ghimpata, iar inchisorile nu aveau nevoie de garduri, pentru ca daca fugeai, mureai de foame pe marele continent arid.

Paranteza: There will be spoilers, dar e mai simplu sa considerati filmul mai degraba un documentar artistic, o "reconstituire" (runtime: 60 min)

Si totusi 8 oameni scapa. 3 luni mai tarziu e recuperat unul singur, care recunoaste sincer si cu stomacul ghioraind de foame ca pe ceilalti... i-a mancat.

Departe de a fi un film despre canibalism, "Ultima confesiune..." este un pretext de discutie asupra conditiei umane si antropologiei, filozofand cu streangul de gat sau cu biblia in mana.

Docu-drama se deruleaza pe doua directii, cea care ne arata "direct" experienta lui Pearce prin munti, tensionata, plina de adrenalina si temeri si cea "de dupa", cand monstrul cu chip de om e legat in lant de un zid si, asteptandu-si sentinta, cere sa vorbeasca cu un preot - o parte cel putin la fel de interesanta ca si hipnotica reconstituire a ultimei cine.

Further references:
Mi-am adus aminte de cele 227 de zile ale lui Pi intr-o salupa prin Pacific, cand vegetarianul convins a trebuit sa omoare si sa manance... pesti :) .

O alta scena care ma bantuie de cand eram copil este cea din cartea lui Burroughs, Tarzan of the jungle, cand o mana de naufragiati intr-o barca ajung, morti de foame, la concluzia rationala si umana ca trebuie sacrificat cineva pentru binele grupului si ziua trag democratic la sorti, pentru ca noaptea sa se pandeasca precum hienele, cu ochii sticlind de foame.

Si intotdeauna m-am intrebat, ca si aseara, cu stomacul cam intors pe dos de foamea carnivora a lui Pearce, eu ce-as face? Eu, omul modern cu puternice inclinatii vegetariene care nu mai omoara nici gandaci de bucatarie, ce-as face cu umanitatea mea in fata instinctului de supravietuire?

PS. Ati mancat vreodata salata de frunze de papadie? E foarte sanatoasa ;-) And I ain't no jokin'.

10/10

Mar 10, 2009

What doesn't kill you (2008)

Dupa parerea mea, filmul ar fi trebuit sa se numeasca "What doesn't kill you, or the way Scorsese should have made "The Departed" . N-am sa va stric placerea vizionarii vorbind despre evenimentele din film (oarecum clasica poveste a baietilor rai si a mobsterilor irlandezi din Boston), insa voi incerca sa explic de ce acest film mi-a placut atat de mult.

Cred ca adevaratul impact al filmului este abordarea intimista a lui Brian Goodman (regizor debutant, insa actor cu state vechi). Desi realizat cu un buget destul de mic, filmul reuseste sa surprinda extrem de elocvent acele momente din parcursul unui om certat cu legea in care lucrurile incep sa se clatine. Il poti numi un film despre schimbare sau un film despre alegeri si consecinte (asa cum spune si tagline-ul), insa rar vezi personaje atat de nuantat si, in acelasi timp, credibil interpretate de doi actori care fac niste roluri exceptionale in rolul celor doi frati intru rele: Brian (Mark Ruffalo), tipul dur care-si ascunde ratarea si dramele interioare in spatele drogurilor, Paullie (Ethan Hawke), tipul sigur pe el insa care realizeaza raul dinauntru. Sunt cateva scene memorabile in film, insa as nedreptati filmul enumerandu-le. Unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut.

10/10

In the Electric Mist (2009)

Rin Tin Tin:

"And the past is now your future.."
- DCD

In the Electric Mist e acel gen de film. Either hate it or love it. Si daca e vorba sa-ti placa, nu e usor s-ajungi acolo, pentru ca Electric Mist e un film-aluzie. De la trecutul intunecat al sudistilor pana la uraganul Katrina (discret pomenit), de la cliseele verbale ale Sudului pana la stereotipurile tipice pentru hardboiled detective stories (masini decapotabile, interogatorii ad-hoc, etc), Electric Mist reuseste sa treaca prin toate, ambiguu si psihedelic, si nu se opreste la ele, ci merge mai departe, intr-un dimensiune suspendata, halucinatorie, unde soldatii razboiului de secesiune bantuie mlastinile de langa oras si unde drumurile ce duc in afara orasului te intorc, inexplicabil, in acelasi spatiu fantomatic. Unde lucrurile nu-si gasesc pacea, unde superstitiile au trup si forma, si unde granita dintre fictiune si realitate e subtire ca un abur ce pluteste deasupra mlastinii.

8.5/10


Zeeny:

Ia spuneti voi, piratii mosului, de cand n-ati mai vazut un film politist cu Tommy Lee Jones (in rolul politistului principal)? Si nu-i asa ca abia asteptati sa vedeti un film cu prostituate moarte, un mafioso local si o crima veche de 40 de ani, rezolvate toate de batranul politai cu un dosar putin subred din cauza alcoolismului si a oamenilor rai care ii pun bete in roatele investigatiilor?

Desi povestea din In the Electric Mist e cam expirata, filmul nu e tocmai rau: good acting, good directing & filming, coloana sonora faina si un iz de mister si de "hoodoo", pe care eu il simt pe sira spinarii in toata filmele in care se aude dialectul cajun de Louisiana.

Regizat de Bertrand Tavernier, filmul este o ecranizare a unuia din best seller-urile politiste ale lui James Lee Burke, scriitor american de mystery & crime novels, in care personajul politistului Dave Robicheaux pare sa fie ceva mai complex si mai interesant decat cel oferit lui Jones in filmul asta.

Un bonus point pentru John Goodman, foarte sobru si slick in rolul mafiotului (si cu o barba foarte... becoming)

PS. Daca reuseste careva sa imi trimita si mie piesa pe care se deruleaza genericul... you'd be a sweetheart :-)

6/10

Mar 8, 2009

Breaking The Waves (1996)

Prima parte a trilogiei Golden Heart a danezului Lars von Trier, Breaking the Waves, este un film epic in adevaratul sens al cuvantului, care te tine crispat si nelalocul tau timp de peste 2 ore si jumatate cu o poveste de dragoste infioratoare.

Cu un tempo cam inconstant - un inceput lent, cate o accelerare pe alocuri, un sfarsit care pare sa nu se mai termine, povestea are o intensitate emotionala de-a dreptul disturbing si un simt al puritatii, al devotiunii si al (i)macularii morale mindblowing.

Este filmat intr-un stil destul de puritan, asortat cu viata din micul sat scotian unde are loc "actiunea", punctat pe capitole cu o muzica si niste backdrops false aparent contrastand cu severitatea naratiunii, dar sustinand, din punctul meu de vedere, exact acea usuratate insuportabila a naivitatii personajului principal (jucat daramator de sincer de Emily Watson) care face filmul atat de dureros.

Breaking the waves e un film greu, a carui forta ramane apasatoare chiar si la mult timp dupa ce s-a terminat atat de ridicol de autentic toata tragedia.

My bonus points se duc la partea dialogului schizoid cu Dumnezeu, priceless si sparkly.

Si apropo de muzica, daca nu ar fi fost blestemata de inspiratie a Dogmei 95, iar von Trier si-ar fi permis siesi o coloana sonora decenta si adecvata, ce s-ar mai potrivi filmul asta cu misticismul din Dead Can Dance... Desi micile intermezzo-uri din Deep Purple, Thin Lizzy, Bolan, Cohen, Anderson si Dylan vin totusi nebanuite si salvatoare precum euharistia.


8.7/10 si merita sa vedeti chiar si trailerul

Vozvrashcheniye / The Return (2003)

Rar am vazut un film atat de tensionat (caruia pot sa ii spun fara retineri thriller artistic), in care tensiunea sa se stinga atat de natural, cam ca in viata, cand ti-e frica de ceva ce poate sa se intample si totul iese pana la urma bine... pana cand tragi cand nu te astepti o carte proasta.

Intoarcerea e un film rusesc (primul) al regizorului Andrei Zvyagintsev despre o scurta vacanta incomoda si spinoasa a unui tata, intors acasa ca fiul risipitor dupa 12 ani de absenta, cu cei doi baieti ai sai pe care ii scoate "la padure".

E fascinant de urmarit toata istoria nu atat pentru actiune, cat pentru tensiunea psihologica de care vorbeam mai devreme si care te trage cu o ata periculoasa intr-o stare de nesiguranta care iti urca un nod in gat.

Filmul are o imagine grozava, unghiuri foarte largi (o senzatie incredibila de spatiu), un stil interesant de filmare pe intuneric (dupa care am luat notite pentru fotografia noaptea) si o tenta lichida si verzuie (foarte yin toata constructia cinematografica). Actorii, mai ales cei doi pustani, sunt incredibil de maturi si de naturali, dand dovada de o stapanire a artei cum n-am vazut la multi actori adulti (mai ales romani).

9/10 pentru ca mi se pare ca m-a lasat cu prea multe capete de ata nelegate

Mar 7, 2009

Sweet Movie (1974)

Daca am cadea de acord sa consideram Sweet Movie un exercitiu sinistru in suprarealism, bun de dat ca tema de interpretare amaratilor de studenti de la actorie, atunci filmul lui Dušan Makavejev ar fi probabil studiat cu sfintenie prin scoli si tinut la mare rang in cercurile cinematografiei de arta.

Cum putina lume a fost dispusa sa faca asta, Sweet Movie a fost interzis in mai multe tari, actrita principala nu a mai avut voie sa intre la ea in tara, iar regizorul ... el era oricum deja in exil dupa celalalt manifest sexo-politic, WR: Mysteries of the Organism (despre care va urma un post asap, mi-e cam greu sa imi gasesc cuvintele dupa filmul ala :-)

Sweet Movie, care numai sweet nu e, de un suprarealism grotesc si cam bolnavicios, e usor comparabil cu Salo - de fapt citesc cum ca Pasolini, inainte de Salo, a facut chiar o versiune italieneasca a Sweet Movie-ului, interzisa imediat in Italia.



Sweet Movie e deci, ca sa incerc sa il sintetizez in cateva imagini, o alegorie foarte greu de inghitit care se invarte in jurul:
- proletariatului revolutionar - unul din principalele decoruri e o barca tip car alegoric, plina cu zahar in care sunt puse la pastrare diverse cadavre, unde se desfasoara povestea de dragoste a unui marinar de pe Potemkin si a unei revolutionare exilate
- diverselor deviatii sexuale sau... "parafilii": parthenofilie (virgine), efebofilie (adolescenti), coprofilie, urofilie si probabil si altele pe care nu le-am sesizat
- sitiofilia sau cum s-o fi numind atractia catre mancare si includerea ei in diverse activitati mai mult sau mai putin sexuale - inclusiv emetofilia (voma).



Spuneam deci ca Sweet Movie e un film greu de "inghitit" si sper ca e clar de ce.

Fara un fir narativ clar (de fapt cu doua, fara vreo legatura aparenta), plin de momente tip musical (foarte buna muzica, btw, coloana sonora apartine compozitorului grec Manos Hadjidakis), nu atat de absurd pe cat este de avant-garde, Sweet Movie e de vazut atunci cand sunteti odihniti si capabili sa rezistati la o ora si jumatate obositoare de bombardament suprarealist.

Greu de notat. Undeva intre 6 si 7. No trailer.

Mar 5, 2009

The Three Burials of Melquiades Estrada (2005)

Imi inchipui ca e greu, ca actor, sa nu fii tentat de a prelua controlul asupra unui film si ca, in secret, acesta este visul oricarui actor ambitios si care aspira spre plurivalenta. Death to Smoochy, The Pledge, Confessions of a Dangerous Mind si mai putin reusitul (dupa parerea mea) Into the Wild (regizat deasemenea de Penn) ar fi cateva titluri pe care le-as putea da exemplu; filme ingrijit facute (The Pledge mi-a placut destul de mult, chiar), sustinute de scenarii bune.

The Three Burials e tot pe-acolo: insa ce mi-a placut e realismul imaginilor care prezinta o poveste destul de putin verosimila, cu trimiteri discrete spre probleme sociale de granita (granita Mexicului cat si granitele normalitatii), una dintre acele povesti stranii despre prietenie si promisiuni care merg dincolo de limita normalului, despre alienare si umanitate.
Desi filmul e destul de sumbru ca ton, exista momente fun in cele mai negre situatii, and the end is quite moving.

Highly recommended (dar nu pentru cei cu stomac slab).

8.9/10

Das Herz ist ein dunkler Wald (2007)

The heart is a dark forest - un film nemtesc care potriveste dubios tragedia greaca (mitul Medeei), teatrul modern si suprarealismul, o combinatie pe care n-as vrea s-o revad curand, pentru ca e greu de inghitit ca un pumn de pastile deodata.

La asta mai adaugam si o doza buna de spleen post romantic, cand dragostea se duce pe campii asurzita de armonia casnica a vietii de familie cu doi copii si peste combinatia infelice de mai sus turnam si tema celulei sociale care nu mai da la adunare 1+1=2, ci e o serie de numere ale lui Fibonacci care te duc intr-o spirala ametitoare catre o sinucidere dramatica... daca nu-ti gasesti pe dinauntru proportia divina (cred ca am inceput sa bat campii - e din cauza ghiveciului astuia de film).

N-a fost tocmai rau per ansamblu, desi imi aducea aminte constant de Eyes Wide Shut, lucru pe care banuiesc ca regizoarea Nicolette Krebitz nu a vrut sa il ascunda, ca e saritor chiar si in ochii inchisi.

Dar ceva nu se asorteaza aici. E cam eclectic si modernist pentru gusturile mele, care apreciez mai mult artisticaraia cu gust, nu experimentul fantezist.

6.5/10 si asta chiar e un film pe care nu l-as mai vedea a doua oara.

Iris (2001)

Un film ingrozitor de trist despre inceputul si sfarsitul lui Iris Murdoch, un film cu multe amintiri despre o scriitoare care si le pierde pe ale ei.

Nu e o lucrare biografica in sensul clasic, ni se dau doar primul capitol al vietii lui Iris si ultimele pagini ale cartii, goale, pentru notitele cititorului.

O nota aparte pentru cele doua versiuni de Iris, Judi Dench si Kate Winslet si pentru Jim Broadbent, in rolul lui John Bayley, sotul lui Iris Murdoch, care a scris si memoriile dupa care a fost facut scenariul filmului.

Cu aceeasi atractie fascinant de morbida a descompunerii omului iubit si a disperarii in fata amintirilor scurtcircuitate, Zee Moviez mai recomanda si The Notebook.

8.8/10

Ostrov (2006)

Ostrov (regia Pavel Lungin) este un film foarte minimalist in ceea ce priveste etapele evolutive: pacatul, pocainta, absolvirea, intr-un decor la fel de minim: o manastire pe o insula, iarna.

In rol principal al pacatosului, pocaitului si absolvitului - parintele Anatolie, care isi petrece ziua, viata stand ca un drac mazgalit de carbune la cazane, veghind la caldurica spirituala a caloriferelor manastirii, facand cand si cand cate un miracol si alte ghidusii.

Pe langa intensa spiritualitate a discursului (cu care nu am reusit sa ma identific, dar i-am apreciat magnetismul) si a vietii monastice in pustie, m-au mai impresionat si cateva unghiuri foarte... neortodoxe, o combinatie neobisnuita de dinamica a wide-urilor care mi-a dat o senzatie pregnanta de... 3D.

Fain filmul, vi-l recomand mai ales pentru imagine, actorul principal and all its good vibrations.

8.5/10

site oficial aici

Mar 4, 2009

Jericho (2006) (TV series)

Pe scurt, Jericho e un serial dramatic despre un apropiat viitor post-apocaliptic in America. Desigur, accentul cade pe America la fel de mult (daca nu mai mult) decat pe post-apocaliptic, pentru ca serialul reia toate temele dragi americanilor: onoare, patrie, teroristi, teoria conspiratiei, whisky, recolta porumbului, cowboys moderni, si-asa mai departe. Construit cu destul de mult suspense, Jericho e mai mult un serial despre comunitate si supravietuire decat despre circumstantele catastrofei nucleare, pigmentat cu momente de incredibila melodrama iscata de conditiile vitrege din America.Desi vorbim de suspense, gaurile din scenariu sunt atat de mari si regia e atat de corny (ca sa spun asa), incat e greu sa nu numesti Jericho, cum ar spune americanii.. mindless fun.
(Una dintre cele mai misto scapari e faptul ca, desi mancarea e pe sponci si comunitatea e amenintata cu pieirea, the booze never ends. Yay.)

6/10

Mar 3, 2009

Polissons et galipettes - porno din anii '20

Polissons & galipettes (intr-o traducere aproximativa "Nazdravani si ghidusii") este o colectie de scurt-metraje porno filmate prin anii '20, al caror scop principal era sa fie rulate in bordelurile pariziene, fie ca forma distractiva si interzisa de preludiu, fie pentru a-i intretine pe domnii din salonul de asteptare.

Unul din cele mai vestite si luxoase bordeluri din perioada secolelor 19-20 in Paris era Le Chabanais, unde veneau clienti cu sange albastru - inclusiv rotofeiul rege Eduard VII al Marii Britanii era un client fidel. Un astfel de bordel isi permitea deci luxul de a avea un produs atat de nou si de fascinant: filmul erotic. Mut.





Primul gand care-ti vine este "asa or sa rada oare si nepotii nostri de filmele porno de azi?" Apoi, dupa un moment de gandire, "categoric, ce n-ar fi de ras?".

...Continuarea aici (a fost mult prea simpatic ca sa nu il fac si pentru job :-)