EPOCA DE GHEATA 3: APARITIA DINOZAURILOR (2009)

Calitatea productiei face in cele din urma distractiva a treia parte din Ice Age, al carei scenariu
dezamagitor ii plimba pe simpaticii eroi ai epocii de gheata printr-o jungla plina de dinozauri aflata sub gheata. Desi se numeste Ice Age, in Aparitia Dinozaurilor, avem parte de aventuri in epoca de gheata doar in primele zece minute menite sa reintroduca personajele. In rest desigur dinozauri, multe urmariri cu dinozauri.

Totusi trecerea de la intinderile inghetate la o jungla luxurianta pare cam greu facut, fie si tinand cont ca in partea a doua glaciatiunea era pe sfarsite. Sigur, o glaciatiune nu se termina in decursul unei vieti de lenes, de tigru si nici chiar de mamut. Insa daca va preocupa veridicitatea aveti o problema, intrucat aici avem un film despre dinozauri traind in timpul glaciatiunii de acum 20000 de ani intr-o lume subterana aflata sub gheata, plina de vegetatie luxurianta, vulcani activi si cascade uriase. Eroii nostri o descopera intamplator printr-o spartura in calota de gheata.

Daca vrei sa fii chiar carcotas te poti intreba oare de unde era lumina in lumea subterana sau ce
alimenteaza conflictul intre marele dinozaur rau si toti ceilalti, tinand cont ca ne aflam intr-o lume in care un tigru cu colti uriasi poate convietui fara probleme alaturi de tot felul de bovine.
Nu e cazul insa sa ne preocupe veridicitatea cand mergem la cinema sa vedem prin niste ochelari ciudati un film de animatie tridimensional. Totul e distractia. Si da, avem parte de ea insa in doze mici si rare.

Mamutul Manny urmeaza sa fie tata, tigrul Diego se simte exclus iar lenesul Sid se hotaraste sa isi intemeieze propria familie clocind trei oua mai mari decat el pe care le gasise sub gheata.
Umorul nu mai decurge la fel de mult ca in primele doua parti din caracterul personajelor care de asta data parca nu mai sunt ele insele la fel de amuzante, ci mai mult din situatiile in care acestea sunt puse: cu totii inhaleaza un gaz hilariant, Sid ajunge in nasul unui dinozaur, cazaturi, lovituri, etc.

Intalnim si de asta data figuri noi, Buck Nevastuica Pirat obsedata sa prinda un dinozaur urias si o femela T-Rex care la inceput voia sa il manance pe Sid pentru ca ii furase ouale dar in cele din
urma cade victima farmecelor lenesului peltic. Scrat veverita haioasa se indragosteste de o Scrat-itza si (aproape) ii da ghinda lui mult iubita.

Voice acting-ul de calitate, unele poante reusite si imaginile spectaculoase ne fac sa trecem cu bine prin actiunea repetitiva si sa iesim bine dispusi de la un film care practic nu are o poveste de spus si doar pune la un loc un set de scene unele chiar haioase altele doar ok, toate insa prezentate intr-o animatie superba.

Van Wilder:Freshman Year (2009)

Or fi ele pline de clisee dar mereu mi-au placut filmele cu chefurile de fratie, cu tocilarii disperati sa se integreze, cu Cel Mai Popular Elev care sfarseste invariabil ca ratat, fata timida care ajunge printesa balului, samd. Comediile cu liceeni si cu studenti sunt tari. Dar nu si aceasta.

National Lampoon's Van Wilder din 2002 a fost o comedie cu suficient succes cat sa fie startul unei francize ajunsa cu acest film la al treilea act. In prima parte Van Wilder (Ryan Reynolds) atat de indragostit de studentie incat era de 6 ani in anul 2, era vedeta campusului, organizatorul celor mai tari petreceri si liderul neoficial al studentimii.

In Freshman Year, Jonathan Bennett face un Wilder mai putin convingator care trece printr-un sir de actiuni fara sens al caror singur rol e sa ofere pretextul unui umor de situatie dubios. Sa spun ca filmul este prost este un compliment. Van Wilder absolva liceul si incepe colegiul la Coolridge, unde si tatal lui si tatal tatalui lui fusesera studenti. In rest totul este o copie nereusita a primului film. Avem colegul strain, avem fata increzuta cu prieten nesuferit care e atrasa de Wilder, avem organizarea de petreceri, fumatul de marijuana, directorul rau care fiind deranjat de popularitatea lui Wilder cauta un pretext sa il exmatriculeze.

Ca filmul e plin de idei copiate si de clisee nu e ceva care sa ma descurajeze. Am fost intotdeauna un adept al preeminentei formei asupra fondului. Numai ca actorii joaca prost si poantele sunt jalnice. Niciodata n-am fost mare fan al umorului rudimentar produs de scenele ce includ flatulatii, excremente si organe genitale. Insa totul tine de context. Cu totii am ras la faza din American Pie in care Stifler e silit sa manance rahat de caine in loc de bomboana . Era scarbos? Da, dar ce conteaza atata vreme cat era amuzant. Cand insa nu ai nimic amuzant ci doar un tip care mananca muci, filmul devine gretos.

Si totusi uneori imi place sa mai vad cate o comedie foarte proasta. Ma face sa imi dau seama cat de greu trebuie sa fie sa faci una buna si asa ajung sa apreciez mai mult filme usurele dar care chiar m-au facut sa rad.

Despre DVD: Un widescreen pe tot ecranul fara granulatii, cu culori vii fara sa fie saturate totusi. Imaginea e clara, nici un pic de artefacte, sunet Dolby Digital 5.1. O placere sa-l vezi, pacat de continut.

4

Mediterraneo (1991)

Se da: un grup de soldati cam pampalai, lasati de capul lor, care isi saboteaza singuri misiunea; se cere: film. Romanii ar fi facut o comedie gretoasa si simplista cu catane burtoase si toante, sarbii au ridicat stacheta spre o tragi-comedie simpatica (vezi Karaula), iar italienii... hm, italienii au facut un film de Oscar.

Mediterrraneo e un film pe care l-as vedea in fiecare dimineata de luni, un film de vacanta pe o insula arida in Grecia, cu personaje foarte bine definite si simpatice, modele de personalitati: locotenentul intelectual, contemplativ si temperat, sergentul coleric si zgomotos, aghiotantul romantic si sufletist, dezertorul care pescuieste cu grenada...

Pe langa tipologiile umane, ceea ce mi s-a parut si mai descriptiv in filmul lui Gabriele Salvatores a fost portretul rasei mediteraneene: italieni, greci, turci - una fazza, una razza, pictat (la propriu, in film) intr-un stil amuzant, ironic si auto-ironic, si atat de relaxat incat ai zice ca oamenii aia si-au petrecut toata viata pe insulita Kastellorizo, facand baie goi in golfulet si mancand branza de capra cu pastorita, in timp ce acasa, in Italia, e razboi, Mussolini si reconstructie.

10

Alte filme de acelasi regizor: Io non ho paura
Alte filme cam pe aceeasi tema: Karaula

Public Enemies (2009)

"Public Enemies" e un mix putin straniu, s-ar putea spune. Unii spun ca Michael Mann si-a pierdut agerimea regizorala, altii ca actorii sunt insuficient exploatati (mai ales Bale). Mie mi s-a parut ca Mann e pe val, facand o miscare curajoasa cu filmarile digitale in HD, which takes us to the main point: filmarile dau o perspectiva cu totul noua asupra unui gen exploatat frecvent de catre cineastii americani.
Prima reactie e amestecata: in mod clar nu e un film de popcorn, de vazut la Mall. As zice ca modernitatea tehnicii, in mod paradoxal, ajuta la crearea atmosferei de epoca, prin amanunte subtile, lumini atent studiate si niste unghiuri de filmare deloc hollywoodiene, dar extrem de rafinate. De fapt cred de aici dezamagirea unora ce critica filmul; "Public Enemies" reuseste sa fie epic fara sa fie hollywoodian, reuseste sa construiasca niste caractere credibile fara o poveste "in your face", reuseste sa ne arate imaginea unei Americi macinate de Marea Depresiune prin mici amanunte filmate elocvent. Un film curajos, studiat, foarte lucrat si in acelasi timp atipic si nu pentru toate gusturile, asa cum ar trebui sa indrazneasca sa fie mai multe filme mainstream. Un film pe care-mi doresc sa-l revad, pentru ca simt ca are mult de oferit si la a doua vizionare.
8.9/10 (pentru o oarecare lipsa de consistenta a personajelor secundare), but it would be rather a 9.

The Proposal (2009)

Intr-un acces diabetic, m-am gandit eu, cu mintea mea cea lipsita de zahar, hai sa vad si eu o comedie romantica. The Proposal suna suficient de siropos, why don't I?

Ugh. Am primit ce-am cerut. O comedie de situatie cu Sandra Bullock, care nu reuseste sa scape de rolurile in care trebuie sa reprezinte o muiere stangace, nelalocul ei, cu blandetea si gratia unei berze si cu un IQ social numai bun de slapstick comedy.

Subiectul e si el fumat pana la chistoc: casatoria din interes, facuta pe genunchi, o relatie love-hate care se termina in so-romantic-love, viata feerica de familie la tara vs. cariera tumultoasa in za big city, o lupta lacrimogena intre integritate, dragoste si cariera, plus o bunica smecheroasa. Da, mai seamana si jenant de tare cu While you were sleeping.

Credeam ca lui Anne Fletcher i s-a interzis ideea de regie dupa 27 dresses. Wishful thinking, probabil.

5/10

101 Reykjavik (2000)

Filmul incepe greu si continua la fel. O fi el o frumoasa si exacta oglinda a vietii in orasul vechi din Reykjavik, cum se lauda islandezii, dar e tare plicticos in prima parte. Geeks care inca stau cu mami, subdezvoltati sexual, fara serviciu, filosofi care se fac ranga la vreun party vad si in jurul meu tot timpul.

Dupa o vreme apare insa Victoria Abril, al carei personaj pune nitel filmul in miscare pe directia clasica a familiei disociate de formula obisnuita, a noii societati in care e normal sa faci baie in bucatarie, sa te culci cu tatal tau vitreg care e de fapt mama copilului tau... Complicat, dar nu prea original.

Filmul e destul de bine facut, in ciuda inceputului cam nesigur si a happy-endului tipic familial, pe alocuri amuzant, fara sa te implice prea mult, un film jucat bine dar usurel, de duminica dupa-amiaza.

6.5/10

99 Francs (2007)

Pentru ca tot vorbeam acum cateva zile de Houellebecq, mi-a zburat imediat gandul la Beigbeder, pe care il clasez in acelasi regn literar si pe care il consum cu aceeasi placere dulce-amara si greata existentiala.

Si am revazut 99 Francs, pe care am avut placerea sa-l inghit pe nemestecate la avanpremiera de dupa lansarea in Ro. a romanului Au secours pardon, in 2007.

Imho e una din cele mai reusite parodii, comedii negre, tragicomedii si filme frantuzesti din mileniul asta. Regizorul Jan Kounen a avut pe mana un material pe care l-a exploatat la un potential excelent. Pe langa meritele personajului lui Beigbeder, scarbosul si infatuatul Octave, publicitar si fash-cist extraordinaire, jucat cu mare nonsalanta de Jean Dujardin, filmul e facut dupa toate regulile artei jocului cinematografic.

Umor negru, ironie, reality shifts, filmari psihedelice, animatii, clisee groaznice, discutii cu publicul prin al patrulea zid, includerea subtila a unui joker in persoana autorului insusi, culminand cu finalul dublu, distopic si utopic. Octave moare, dar nu se preda. Urmeaza Au secours, pardon?

Un film comercial de nota 10.

P.S. Rin Tin Tin, vreau cartea inapoi :)

Fear me not (Den du frygter) (2008)

Produs de Zentropa si cu un regizor care a fost unul dintre semnatarii manifestului Dogma95, "Fear me not" nu parea genul de film cu care sa mai am rabdare. Trecand, ca spectator, prin esecurile si manierismul celor ce-au format Dogma95 (as da ca exemple doar "Dear Wendy" al lui Winterberg sau "Manderlay" al lui Von Trier), ma asteptam la un film in cel mai bun caz bine facut, dar plictisitor.
N-a fost asa. "Fear me not" e un thriller cu o tensiune interioara puternica, un film-oglinda, despre incertitudini, control si lipsa acestuia. Avem aici o poveste (construita fragmentar, in perfecta concordanta cu tonusul personajului principal) despre ceea ce se poate intampla in interiorul unei familii din middle-class. Dar nu doar atat. E vorba de o senzatie pe care-am mai avut-o vazand "Last King of Scotland", a very disturbing feeling, ca lucrurile acestea se pot intampla oricui, chiar si tie.
Din pacate acest lucru se intampla doar pana la un anume punct, pentru ca finalul filmului e un pic dezamagitor si anti-climactic (cel putin pentru mine): un pic prea grabit, un pic prea explicit, si un pic prea disociat stilistic de restul filmului. Dar, trecand peste rezolvarea putin prea mellow a deznodamantului, am ramas cu un film foarte bine pus la punct.

9 minus 0.2 puncte pentru final equals 8.8

Elementarteilchen / Atomised / Particulele elementare (2006)

Gata vacanta, back in business.

In lipsa temporara de o lectura buna, am inhatat zilele trecute de pe raft, sa-mi aduc aminte de el, un Houellebecq. Era Posibilitatea unei insule, care a avut efectul scontat: m-a deprimat intr-un asemenea hal incat am vrut... sa vad un film. Si n-am avut ce face decat sa vad ce ecranizari s-au facut dupa Houellebecq, alegand pentru inceput Particulele elementare, in regia lui Oskar Roehler.

Si m-am enervat ingrozitor. Teoretic n-ai avea cum sa strici complet un film adaptat dupa vreo carte a lui M.H., pentru ca daca stii sa speculezi finut si sa alegi ce trebuie din noianul de disperari si sfarsiri si de gratuitati cinice, tot iti iese ceva drama de kleenex. Ei bine...

Am trecut peste brusca pudoare a neamtului cand e vorba de sex (ce e pudibondismul asta subit? si tocmai la Houellebecq, care are "o masturbare pe fiecare pagina"), am trecut peste faptul ca povestea e cam peticita si ca a hacuit toata armonia crescendo-ului nevrotic. Am trecut si peste actorul Christian Ulmen, din pacate doar cu vederea.

N-am putut insa sa trec peste happy end in loc de sfarsitul cinic, deprimant si taietor de aripi din original. Din empatie pentru bietul roman nedreptatit, m-am simtit ca Bruno facand turism sexual in timp ce e inca plin de litiu dupa sejurul la nevrozei. Adica m-am uitat degeaba, apoi m-am retras sa citesc o carte, ca sa-mi treaca cheful.

6/10

The Chaser

Ma asteptam la un thriller bine facut, dar am primit un thriller atipic, cu accente absurde de umor negru - sau poate nu era traducerea buna? :) . Mi-a placut si partea discreta de critica sociala, si mi-a placut destul de mult si felul in care a fost filmat, si faptul ca reuseste sa fie, totusi, extrem de sumbru. Overall a solid movie, care te poate scoate din blazarea acestei veri. Recommended.

8.5/10