Al doilea lung metraj al fratilor Quay, specializati mai mult pe shorts de stop motion animation, The PianoTuner e un melanj suprarealist de fantasy si muzica, dirijat malefic de un Gottfried John in rolul "the mad scientist".
E un fim greu de vazut, apasator si pasiv-contemplativ, desi atmosfera e fascinanta, pe de o parte sepia-romantica precum o poza de-a bunicilor din anii '20, pe de alta macabru-steampunk, cu masinarii complicate care fura sunete si vieti.
Mai degraba o opera muzicala in vers alb decat un film "artistic", si probabil bine de vazut cu intentia de a te delecta doar vizual, auditiv si imaginativ, cam ca la Ashes and Snow, daca vreti, The PianoTuner nu reuseste totusi sa conceptualizeze povestea intr-un scenariu bine inchegat, ramanand la stadiul de constructie cinematografica frumoasa, cu actori ca niste papusi. Probabil ca fratii Quay nici nu au avut alta intentie.
Ramai dupa el cu impresia de mister nelamurit pe care ti-o lasa un basm auzit printre picaturi de somn, inainte sa adormi.
Inca o tragi-comedie din binecunoscutul stil Nae Carafil, care povesteste cu un umor spumos, direct, fara fasoane, inceputurile cinematografiei in Tara Romaneasca, developandu-ne in fata ochilor filmul crearii primului lung metraj (2 ore pentru acea vreme fiind ceva nemaiauzit). Tema lung-metrajului din 1912: Razboiul de Independenta din 1977.
Am pentru filmografia lui Caranfil o atractie si o dragoste speciala, dat fiind ca este regizorul roman care creaza drame si comedii bazate pe fire epice nedesprinse din epoca comunista. Fiecare film al lui, are drept urmare un suflu nou, o prospetime care va ramanea si peste 20, 30 de ani, cand noile generatii vor fi uitat de mult ce a insemnat comunismul si nu se vor mai regasi in dramele gen 4, 3, 2 sau "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii". Probabil ca doar "A fost sau n-a fost" o sa ramana tanar, pentru ca are un umor care razbate independent de materialul de dedesubt (revolutia).
Filmul este adaptat dupa intamplari reale - filmul despre Razboiul de Independenta a fost intr-adevar realizat in 1912 si a intampinat greutati din partea companiilor straine care aveau monopol local. Grig (in realitate Aristide Demetriade), personajul complex jucat excelent de Vizante, trebuie sa indure batjocura colegilor pentru ca nu este admis la Actorie, pentru ca este scund, pentru ca este prea tanar pentru a fi regizor, pentru ca nu il asculta nimeni pe platourile de filmare, pentru ca este timid in relatia cu femeile. In acelasi timp ghicim sclipirile de geniu, forta creatoare, hotararea cu care isi urmareste ideile si pariul castigator pe care il face pe cinematografie, intr-o epoca in care teatrul era rege.
Scenariul complex, cu suisuri si coborasuri, cu intrigi dambovitene, cu candoarea Micului Paris, cu o nostalgie greu de infranat pentru vremurile de demult, te tine alert si nu treneaza nici o clipa. Interioarele maiestuoase, art-nouveau, ale caselor, impreuna cu costumele dau o pata de culoare unui Bucuresti pe care greu cei nascuti dupa razboi si-l amintesc doar cu culori de gri, praf de la constructii si in general cu o costumatie muncitoreasca, copiata de la marele popor eliberator din est, acolo de unde rasare Lumina.
Sfarsitul, tragic si dramatic pentru toate personajele, si profetind apocaliptic si soarta cinematografiei romanesti pentru deceniile din comunism nu adumbresc atmosfera vesela, sucara, de joie de vivre, trai larg prezent pe tot parcursul filmului. poate si pentru ca epilogul este de scurta durata, brusc, usor incredibil.
Meritul mare al filmului ramane insa scenariul de 100 de puncte (din 100 disponibile) a lui Caranfil. Povesti din acestea ne lipsesc noua pe ecran. Eu unul m-am saturat sa tot vad drame sociale stigmatizand si jucandu-se cu toate nenorocirile abatute asupra poporului nostru umbrit de soarta. Daaaamn !
Partea finala a trilogiei lui Per Fly despre tragedia clasei de mijloc (alaturi de Arven si Bænke), Drabet (sau Manslaughter) mi-a lasat aceeasi impresie de sobrietate rafinata intalnita la multe filme nordice vazute in ultimii ani. Spre deosebire de celalalt film despre care am scris recent aici (care, chiar daca e un film foarte bun, pana la urma, apasa intr-un mod oarecum duplicitar unele resorturi pentru a extrage reactiile spectatorului), Drabet e un film onest, realist, cu o poveste nuantata despre dileme morale, compromis si integritate. Este povestea unui om care face alegerile in care crede, insa care nu se dovedesc neaparat cele mai bune alegeri, and it ain't a story with a happy ending. Am remarcat jocul lui Jesper Christensen si tonul retinut al cinematografiei lui Per Fly, in contrast cu momentele intense ale filmului. Filmul e inchis elegant, printr-o metafora reusita: evitarea prabusirii si singuratatea lui Carsten.
In ciuda titlului care ar trebui sa ne izbeasca retina cu lumina revelatiei calatoriei in timp si a efectului batailor aripilor de fluture, B.E. (3) este un film abominabil. As inventa o limba noua numai ca sa descriu cat de prost este.
Aparent este episodul 3 din epopeea saritorului in timp, pe 2 l-am ratat si imi pare rau ca n-am avut mai multa minte sa il evit si pe asta. Dar imi plac povestile cu lumi paralele, cu calatorii in timp, paradoxuri, teorii, probabilitati, the whole 9 yards. In naivitatea mea, am sperat la ceva mai mult decat originalul.
Daca ati vazut B.E. 1 si v-a placut, ramaneti cu frumoasa amintire. Asta e o copie palida, cu un scenariu idiot de similar si plin de gauri ca un svaiter, cu povestea trasa si intinsa ca cascavalul (pun intended), cat sa iasa de-un thriller rahitic.
Daca ati vazut B.E 1 si nu v-a placut, run. E un film hidos de prost, a carui singura calitate este potentialul vomitiv.
Unele filme sunt atat de proaste incat le opresti imediat (the bad bad kind), altele atat de proaste incat nu te poti opri din ras (the good bad kind). The Spirit face parte din ultima categorie.
O productie a lui Frank Miller, care poate ar fi facut mai bine sa se concentreze pe Sin City 2 (anuntat 2010), decat sa isi verse inspiratia, banii si timpul in ecranizarea benzilor desenate cu Spiritul, un masked avenger de 2 lei al anilor '40, fustangiu, cam fraier, si carismatic precum o cizma.
Singura valoare autentica este cea a stilului cinematografic, a la Sin City, o combinatie subtila intre banda desenata, film noir si efecte moderne.
In rest, totul se va indosaria sub eticheta prost: - subiectul rizibil de banal, dar prezentat cu atata pompa incat ai impresia ca cineva isi bate joc de tine. In intentia de a face o parodie (banuiesc ca e intentionat) a ajuns sa se autoparodieze pana la anihilare. - scenariul si replicile aproape ca iti jignesc inteligenta. S-ar putea face un joc de petrecere pe filmul asta: stop cadru, ce credeti ca va zice personajul? Orizont de asteptare 0. - jocul Evei Mendes e intrecut in inferioritate, ca sa zic asa, doar de al lui Samuel L. Jackson
Ugh. Dar cum in grup se rade mai bine, asteptam noi sugestii de jocuri pentru movie party pe filmul asta.
Un film easy as a Sunday morning (veeery early morning), Wristcutters incepe neasteptat de muddy bluesy, cu Tom Waits, Dead and Lovely.
Exact ca personajele, pentru ca titlul e axiomatic, e vorba, evident, despre sinucigasi... and a love story, tesuta pe modelul americana de road movie intr-o rabla si cu o autostopista dezradacinata, cu statii de benzina in desert si cu Tom Waits dormind in mijlocul soselei. Wait. What?
Tot filmul incepe bine. Serios. E facut dintr-o secventialitate de scene si idei care incep bine si nu se termina. La fel e inceputul, la fel si scena cu Tom Waits, la fel sunt pana si personajele, incepute interesant apoi topite ca acuarela in apa.
Pana si cel mai cu cojones personaj (nu cel principal, acela e eroul pampalau care are nevoie de un sidekick serios), rusnacul mustacios Eugene, cantaret la chitara si betivan sufletist in maieu (nu suna a Gogol Bordello?), cum spuneam, pana si el se disipeaza la un moment dat in peisaj.
Wristcutters e deci o aproape comedie simpatica, in care comicul e mai degraba de situatie decat de caracter sau de limbaj (alta chestie facuta pana la jumatate), care pica bine intr-o dimineata de weekend...
... Mai ales ca are ca fundal sonor insistent una din piesele (mele preferate) de la Gogol Bordello, Through the roof 'n' underground, care se asorteaza asa fain cu dorul de duca (nu si cu subiectul in sine, dar am banuit ca gipsy punkul o fi vreo obsesie slabiciune a regizorului Goran Dukic, lucru pe care il inteleg, daca as face filme, si eu le-as colora numai cu topul playlistului meu :)
6.5/10 - trailerul da senzatia de film mai bun de-atat :)
Poate o mai ard comercial, cum piromaneste (oare exista???) se exprima Rin Tin Tin cu barca pe Rin, dar Ali mi-a placut. Chiar daca a facut numai filme de 2 bani (facand exceptie Heat, care a fost un excelent film de actiune si avand in distributie 2 monstruleti sacri, Pacino si de Niro) regizorul Michael Mann a mai dres busuiocul cu aceasta biografie a lui Muhammad Ali, pe numele lui real Cassius Clay. Scriptul filmului ne duce prin istoria plina de agresivitate a anilor 50 si 60, moartea lui Malcom X, rasismul albilor si se opreste in Zair (astazi Congo) cand era presedinte bunul preten a lui Ceausescu, celebrul comunist criminal Mobutu Sese Seko. Mie personal mi-a provocat o indigestie teribila vederea acestui personaj, drept pentru care i-am retezat una din stele filmului.
Ce m-a impresionat: camera, unghiurile de filmare, muzica!!! Muzica este superba, o sa caut soundrack-ul. Jocul lui Jamie Foxx, care m-a obisnuit cu performante superbe, intrat acum in pielea unui evreu negru fost drogat, bun prieten cu musulmanul Ali si cu ceilalti prieteni crestini. Filmul este destul de lung, treneaza pe alocuri, nu se intelege relatia lui Ali cu Africa si in general nu este explicat deloc de ce s-a convertit la Islam. Personal ma asteptam la mai mult substrat psihologic / filozofic decat s-a lasat sa se intrevada din scurtele aparitii ale lui Malcom X. De nota 10 referinta la parerea musulmana a lui Ali in relatie cu familia: trebuia sa ma convertesc la Islam la 50 de ani, pentru ca imi plac prea mult femeile, nu ma pot abtine:-)
Daca vreti o alta fateta a lui Raging Bull si un film mai putin axat pe razbunare si comeback decat Rocky, recomand filmul.
Now this was a real treat, pentru ca am vazut filmul la ora 3 dimineata si, cu pauze de tigara/suc/frecat menta l-am intins pana la 6. Cred ca una dintre cele mai misto senzatii e sa intinzi un film pana apar zorile.. si sa fie si un film bun. Cred ca adevarata valoare a filmului consta in transpunerea fara cusur a psihozei si nesigurantei in plan vizual. Filmul are una dintre cele mai bune imagini pe care le-am vazut in ultima vreme, si e regizat impecabil. N-o sa intru in detalii in ce priveste povestea (desi va pot spune ca e extrem de dark - convingatoare sau nu, asta ramane sa decideti voi), insa The Unknown Woman are: - cel mai inspaimantator villain de la Last King of Scotland incoace, jucat de Michele Placido; - imagine atat de expresiva incat la un moment dat e greu sa urmaresti firul povestii; - o coloana sonora misto de tot; - pe Giuseppe Tornatore ca regizor (Malena, Nuovo Cinema Paradiso, si toate celelalte:P )
Singura problema e lipsa de veridicitate/firesc a scenariului si sfarsitul oarecum lacrimogen. Dar, fiind vorba de fictiune, putem trece cu vederea:) 8.9 /10
Duminica a murit J.G. Ballard, iar coincidenta face ca eu tocmai sa ma fi apucat in ziua aceea sa citesc Crash.
Daca despre autor o editura a exclamat, trimitand inapoi manuscrisul Crash, "This author is beyond psychiatric help. Do not publish!", despre regizor, Cronenberg, nu poti spune ca a urmat intocmai aceleasi linii cu ecranizarea.
Desi cartea nu e printre cele mai prietenoase, filmul mi s-a parut destul de sec. Pastreza unilateralitatea parafiliei legate de masini si accidente, dar e destul de sarac in elemente grafice, ceea ce nu inseamna ca nu are suficiente scene de sex :), e rated +17 tocmai de asta.
Nu, ceea ce ii lipseste este implicarea in fantezia sexuala. Si a imaginii, si a mea, privitorul. Citesc despre an homunculus of blood, semen and engine coolant si vad... o balta in care sclipoceste un far. Detaliul lipicios si macabru al fetisului legat de accidente, de membre amputate si proteze, se pierde in favoarea unui cadru larg si cuminte, cu perna peste sani.
Daca nu mai disecam filmul dupa carte, ne place mai mult, pentru ca odata intrat in atmosfera, in fundal pulseaza erotismul latent al regizarii marelui orgasm, orgasmului fatal, cu scheme, role-playing, fantezii, schimbatoare de viteza falice, accidente sangeroase, cicatrice hidoase si balti de umori amestecate.
Daca mai lasi de la tine sa curga o amintire de Christine a lui Stephen King si-o impresie de Palahniuk, imaginea se completeaza.
Well, I was. Io non ho paura nu e un horror movie, dar e un mild thriller in care cele cateva momente cu adevarat tensionate te pregatesc incet de tot, cu precizia unor degete care iti cauta punctul sensibil si iti prelungesc incordarea pana cand nici nu mai respiri, apoi bam, boo!
Cu actiunea plasata in anii de plumb ai Italiei (ecranizare dupa cartea lui Niccolò Ammaniti), filmul are un setting care mi-a adus aminte de De Noorderlingen, un grupulet de case, o comunitate firava in the middle of fuckin' nowhere, iar dincolo de ziduri... paradisul (spre deosebire de The Northerners, unde peisajul era arid, semnalandu-ti pericolul parasirii cercului de siguranta).
In minunea de peisaj bucolic care sta intr-o permanenta simetrie (jumatate galbenul lanului de grau, jumatate albastrul curat al cerului), se intampla toata povestea sensibila din I'm Not Scared, plina de personaje foarte bine cladite si jucate extrem de frumos.
Regizorul Gabriele Salvatores (ce imi mai recomandati de el?) invarte lanul ala pe degete si il joaca exact cum vrea, il face sa vibreze, sa cante, sa se miste, sa fie viu. Poate e o chestie subiectiva, dar zau daca pot sa imi amintesc o alta asemenea relatie organica a regizorului cu... un decor.
9/10 pentru ca mi se pare ca finalul e ... scuzati expresia, un pic bullshitizat
Imi plac foarte mult filmele care se pozitioneaza ca un fel de treasure hunt de semnificatii, sensuri si simboluri. si care reusesc sa imi rezoneze familiar in marele studio din spatele ochilor.
The Machinist al lui Brad Anderson mi-a lasat o puternica impresie de Neil Gaiman, mai precis de American Gods: misterul, fantasticul, jocul, atmosfera sinistra, un pic de Americana (ironic - filmat in Spania), timpul incurcat...
Si aici a intervenit o impresie de Memento, sau poate Donnie Darko? Un pic de Fight Club tarziu? Si Trevor Reznik nu suna ca un Trent Reznor anagramat? Si ce-i cu atata Dostoievski?
Christian Bale, in rolul principal, e majestuos de bolnavicios, cu cele 55 de kilograme ale lui, cu corpul emaciat pana la stadiul de schelet ambulant si cu cearcanele negre sub privirea de psihopat care isi bea cafeaua la poarta cerului, in timp ce ceasul merge inapoi.
Dar... ma opresc cu laudele la jocul lui Bale, la imaginea de dark aseptic fantasy si atmosfera sinistra. Subiectul, cum spuneam, e usor incetosat de predecesori, iar finalul cu twist nu e nici el original. Va ramane totusi unul din filmele bune de pe lista de "atmospherics".
Tine cineva minte Grim Fandango, joculetul cu agentii de calatorie de la Departamentul Moarte as Grim Reapers?
Pe aceeasi directie merge si Dead Like Me: Life After Death, fiind de fapt: movie after tv series. Dupa umila mea parere de om care consuma cu relativa placere vinovata asemenea filme usurele cu fantomite, spirite si lumea de apoi, audienta tinta a filmului astuia este maximum 16. Minute, ar trebui sa zic, dar din pacate ma refer la ani.
Cu o doamna cu coasa pe care o cheama... George si cateva spirite (glume, de data asta) bunicele, dar curand expirate si alunecate pe panta dramei de liceu, e un film usor de tot, pe tot parcursul caruia m-a ros o singura intrebare: actrita principala are barba?! In afara de asta, de vocea ei groasa de puber si de jocul pe care aproape ca l-as numi infect, daca n-as sti ca a fost sprijinit de un scenariu pe masura, nu m-a mai ros nimic. In vreo 2 zile, nici macar amintirea filmului.
Cu un poster absolut neinspirat, Nothing but the truth merge in categoria filmelor in care un personaj mai mult sau mai putin obisnuit trage de niste ite incurcate si provoaca scandal; cam cum ne spune Wiki c-ar trebui sa fie un clasic thriller politic. Conceput ca film despre libertatea presei (jurnalistul abuzat de sistem), Nothing but the truth nu straluceste prin mai nimic; singurul moment convingator pentru mine a fost discursul final al avocatului jurnalistei. Dealtfel, suspectez ca notele mari de pe IMDb sunt datorita subiectului care atinge pe multi (asa cum l-a atins si pe Zoso, blogger prin vocatie, jurnalist prin calificare). Mai exact povestea isi selecteaza spectatorii, iar spectatorii, satisfacuti de povestea ce le trezeste empatie din motive personale (americanii sunt extrem de sensibili cu privire la libera exprimare si drepturi), au dat nota mare.
Stabilind ca nu e un film stralucitor, putem spune totusi ca e un film destul de bun, temperat ca ton (nu isteric ca Body of Lies), cu actori decenti (merita mentionat Matt Dillon, un actor excelent si foarte underrated, dupa parerea mea) si cu o poveste destul de OK pana la twistul final, care e extrem de discutabil - rezista in plan simbolic, nu si in planul realitatilor imediate.
Wow! M-am oprit la faza in care unul dintre personaje atarna de un intestin de zombie nazist peste marginea unei prapastii, luptandu-se cu un alt zombie (nazist, bineinteles). Campy si over-the-top, Død snø are nordic teenagers, multa zapada, dead(sic!) frozen zombies who come to life.. e imposibil sa nu-ti placa (mi-as fi dorit sa fie si ceva referire la incalzirea globala, care aduce zombies la viata - ar fi fost tare de tot). Face parte din seria de winter horror movies extrem de enjoyable, alaturi de Cold Prey si The Last Winter.
Recommended.
6.66/10 (as vrea sa fac o zvastika din numere ca nota, dar nu merge :-( )
Daca ati citit 99 francs a lui Beigbeder atunci filmul nu o sa va surprinda prea tare. O comedie usoara despre saptamana unui producator de film, facand echilibristica verbala intre amenintarile de la sponsori si imblanzirea regizorilor sau a actorilor din filmele deja contractate si mergand la terapie de post-divort cu a doua sotie, pe care este gelos ca se intalneste cu un alt barbat, intamplator unul din scenaristii cu care lucreaza.
Un John Turturro spumos, care isi face unghiile cum numai el stie, un Bruce Willis ironic, voit violent, dar numai de fatada, ce mai - cu toane, cu barba de Cat Stevens (nume actual Jusuf Islam) si o prestatie delicioasa de la Michael Wincott in rolul unui regizor alcoolic, punkist care nu doreste sa modifice sfarsitul unui film dezastruos, izbucnind in plans ca un copil mic caruia i se strica jucaria. Toate acestea fac din cele 100 de minute de film o relaxare bine-venita pentru after-work-light-movie-time.
Cand o apuci pe cararea prea batuta a filmelor cu politisti corupti, cu familii de politisti si cu inevitabila confruntare good cop-bad cop, e important sa gasesti un catch care sa te diferentieze oarecum de restul gloatei.
Cred ca Gavin O'Connor l-a gasit, si desi Pride and Glory nu e o capodopera a genului, ceea ce-l ridica este felul in care sunt portretizate personajele, atat cele principale cat si cele secundare. Nu mi se intampla des sa vad oameni in filme, cu atat mai putin in cele politiste, desi tendinta generala este e a umaniza omul legii.
Si apropo de filme cu politisti, 'mnezeu stie care o fi perceptia generala a americanilor despre politaii lor, dar tot timpul am stat sa imi imaginez cum ar arata un asemenea film cu gaborii nostri gusati si burtosi si cu privirea albastra pe sub chipiu...
Frumos personajul si jocul lui Colin Farrell, mi-a placut si Edward Norton, desi e departe de a avea un rol de compozitie. Cateva momente rizibile sunt reusit compensate de vreo 2-3 scene destul de puternice, despre care m-am amuzat sa citesc ca au oripilat publicul din cinema-urile americane :)
O poveste politista extrem de elaborata, cu acel gen de scenariu care nu te lasa sa te joci cu posibilitatile, te incurca intr-o plasa de piste false si fundaturi, iar la sfarsit, Agatha Christie m.o., bang, the confession.
In ciuda labirintului, pe alocuri cam neplauzibil si fortat, Ne le dis à personne al lui Guillaume Canet e un thriller destul de solid, cu actiune alerta, cu actori buni - mi-au placut François Cluzet, André Dussollier si Kristin Scott-Thomas - si presarat cu accese de romantism usor siropos care aduce filmele franceze, fie ele cat de hardboiled, mai aproape de privitor.
Un plus si pentru coloana sonora, aleasa cu grija si aparand foarte rar, doar in momentele sensibile.
Produs de Faith Akin, Chiko e genul de gangster movie bun de vazut intr-o seara in care vrei un film usor, dar bine facut. Nu fac nici un secret din faptul ca prefer filmele cu gangsteri, ca popcorn movies. Sunt cateva (What doesn't kill me, Ni pour, ni contre (bien au contraire) - acesta din urma unul dintre cele mai bune noir-uri pe care l-am vazut, chiar ar trebui sa-l revad) care sunt destul de sus in topul preferintelor mele destul de amestecate.
Cum spuneam, Chiko e un film destul de cool: jucat bine (Denis Moschitto care aduce aminte de un Pacino tanar in Scarface, vesnic agitat si boiling inside, cu un Moritz Bleibtreu decent - ma asteptam mai mult de la el, mie mi se pare un tip ce promite, si cu un actor turc, Volkan Özcan, de mentionat as Chiko's sidekick), cu un subiect ce aduce aminte de Hollywoodul lui Scorsese, destul de stylish si gritty ca imagine, cu putin umor.. ar putea avea toate atributele unui film bun.
Marea problema, este, cred, lipsa de originalitate a povestii. In mare, lucrurile se petrec la fel ca in Mean Streets, Scarface, si aici lista ar putea continua la nesfarsit. Deasemenea, unele faze pueril scriptate (chestia cu masina de jucarie e jenanta) strica putin finalul filmului. Pe langa asta, amanuntele marginale sunt insuficient exploatate (relatiile cu cei apropiati, familia), lasand impresia de balast, de rezidual. Una peste alta, un film de vazut, destul de bine pus la punct pentru un debut. 7.1/10
Oamenii se impart in povestitori si ascultatori. Eu fac parte dintre ultimii, probabil de aceea pot sa vad cu atata placere filme "pentru copii". A sucker for fantasies, m-am delectat pe indelete cu Inkheart, ba chiar am si adormit vazandu-l, ca la orice poveste care se respecta :)
Nu e un film prea grozav sau original, nici ca subiect, scenariu, calitati actoricesti, nici macar regie, dar are acel jenesaisquoi fantastic al povestilor cu iarba extraordinar de verde, si catifeaua atat de perfect rosie, si nume sonore ca Dustfinger, The Shadow, Silvertongue.
Fata de alte filme din aceeasi oala a povestilor care se amesteca cu lumea reala (stiti genul, le vedem de Craciun mai tot timpul), Inkheart parca e putin peste medie, desi nu cu mult. Brendan Fraser has finally lost it, desi e practic personajul principal, parca nici nu e acolo, dar l-am remarcat cu placere pe Paul Bettany in rolul suflatorului de flacari expatriat din poveste.
Si cum filmul este ecranizarea primei parti din trilogia fantasy Inkworld, ne asteptam la sequals, din ce in ce mai slabe, ofc :)
Regizorul si scenaristul filmului Banlieue 13, Morel si Besson, si-au reunit iar fortele intr-un thriller de actiune in care nu stiu cum naiba l-au cooptat pe Liam Neeson in rolul caftangiului top secret care face praf cu o singura mana mafia albaneza din Paris, cu piciorul stang bate si politia franceza, iar cu mana ramasa libera isi imbratiseaza protector familia.
Taken e un film care poate intra pe un loc decent in topul realizarilor cinematografice cu cele mai multe oase rupte, pumni in gura, explozii degeaba si altele din arsenalul filmelor de actiune. On a killing spree, Mr. Neeson face, ca orice american la Paris care se respecta, haos.
Desi incearca sa sensibilizeze privitorul cu pretextul traficului de femei si al retelei de prostituate fara voie, ne-axandu-se decat secundar pe asta, nu ramane decat un film de actiune (acceptabil) dar destul de plictisitor si nefericit de previzibil. Daca vreti un film bun despre cum se alimenteaza industria curvelor in Europa, va recomand Lilya 4-ever.
Se spune ca pentru a putea privi obiectiv un eveniment trebuie sa lasi ceva timp sa treaca. Nu am fost niciodata de acord, am considerat ca sunt evenimente peste care nu trebuie sa se astearna nici un firicel de praf, care nu trebuie lasate sa se raceasca, totul trebuie trait la acea intensitate maxima pe care o ai doar cand sufletul iti tremura inca de la intamplare. Vizionarea lui Das Leben der anderen a fost un asemenea moment. Privind in urma, ascultand muzica sublima pe derularea castingului, nu ma intrebam ce ii pot reprosa acestui film, ci in minte era doar intrebarea pe care o ai la capatul fiecarei carti bune: de ce s-a terminat ? Comunismul, cu ororile lui binecunoscute acum, a facut mii de victime colaterale. Un cunoscut dramaturg est-german, fara o avea in prealabil o virulenta activitate politica anti-comunista, este pus sub urmarire. Evenimentele care se succed, urmarite de catre un agent de securitate, sunt distorsionat prezentate, in favoarea dramaturgului, de catre agent, care realizeaza treptat o alta dimensiune a vietii: dragostea, sinceritatea, devotamentul pana la capat dus de catre sotia lui.
Este un film care m-a rascolit profund, fiind despre viata sub comunism, o tema care m-a pasionat intotdeauna si despre care nu am putut decat sa aflu mai mult din citite decat din traite. Un film la care mi-au dat lacrimile, dar de ciuda, de ciuda ca totul a fost asa de real, atat de adevarat si nimeni nu a fost cu adevarat pedepsit. Scena de la urma, cu fostul ministru al artelor, autor al atator cenzuri si responsabil direct de moartea sotiei lui, umbland nestingherit prin Berlinul de dupa Revolutie, este graitoare pentru a intelege de ce Romania este inca la cheremul unor comunisti care ne rad in nas. Nimeni nu a fost inca judecat si nimeni nu va fi vreodata, pentru ca au fost mult prea multi implicati direct in sistem.
Scenariul este fara cusur, poate si pentru faptul ca a fost rupt din realitate, prelucrat si slefuit la nesfarsit de fiecare drama, stiuta sau nestiuta, din intreaga societate socialista-omunista. Jocul personajelor este total diferit, simtindu-se mana regizorului de la inceput la sfarsit: actorii imbraca total pielea personajelor, incepand de la o expresivitatea agentului Ulrich Muhe aratata la nivelul ochilor pana la miscarile dramaturgului Sebastian Koch. Agentul de securitate Ulrich Muhe (in viata reala el insusi urmarit, iar sotia lui avand dosar de colaborare cu STASI) ne trece prin toata paleta de sentimente, dar totul fiind la nivelul ochilor. Privind in ansamblu, fata lui Muhe seamana cu orice fata a actorilor fetis ai lui Kaurismaki, de un imobilism inspaimantator, dar poate de aceea si mai greu de jucat. Corpul lui este la fel de imobil, iar in cele doua scene umane in care este prezentat - sex cu o prostituata si dialogul cu un copil, este incapabil sa aiba un dinamism relaxat, firesc. Sistemul il apasa, iar pentru a supravietui in sistem trebuie sa te adaptezi, sa fii rigid precum regulile. Orice abatere inseamna privarea de libertate pana la urma. De cealalta parte, cuplus Koch - Gedech au un joc uman, miscari pline de normalitate, se intind in pat sau se chircesc, depinde mult de starea lor mentala. Sunt liberi sa isi exprime sentimentele, iar faptul ca sotia, actrita principala, nu se uita niciodata direct la personaje este o dovada ca ea resimte cel mai tare presiunea. Dealtfel si sotul ii spune ca ea nu o sa poate renunta niciodata la actorie, fiind dependenta de evadarea din realitate, iar partea de sfarsit a filmului confirma balanta ei firava.
Per total un film emotionant, real, sfasietor. Smulgatorul de inimi, precum ar zice Vian. 10/10. Nu stiu daca am dat vreodata nota asta.
Consider ca filmele care prezinta un eveniment nefericit, situatii ce-ar avea si dincolo de ecran puternic impact emotional asupra spectatorului sunt din start filme unde nu primeaza valoarea artistica. De-aceea nu mi-a placut Closer (toti au fost inselati sau au inselat la un moment dat si, pe cale de consecinta, vor empatiza puternic cu personajele), de-aceea nu mi-a placut atat de mult The Pianist, si-asa mai departe. Consider ca spectatorul e tras pe sfoara, cumva. Tocmai de-aceea am inceput sa ma uit la Ben X oarecum reticent; povestea adolescentului autist, persecutat de ceilalti, care se refugiaza pe taramul jocurilor online, intr-un univers virtual paralel parea oarecum cheesy si fumata. Am ramas surprins de cat de misto e facut filmul, si de cum regizorul tine masura, nelasand lucrurile sa deraieze. Desi pe alocuri scenariul e putin nerealist in ce priveste cursul evenimentelor, echivocul unei minti fisurate e bine surprins in film, iar twist-ul final e excelent; cinematografia angoasanta surprinde in mod fericit (pun intended) fobiile unei om inchis in el insusi, iar Greg Timmermans (un actor pe care-as mai vrea sa-l vad si in alte filme) intra in rol extrem de convingator.
Recunosc cu mana pe inima: am vazut Knowing doar ca sa verific un fapt semnalat acum putin timp de cracked.com: Nicholas Cage joaca in filme in care poate folosi lanterne :)
Si acum, o intrebare de 5 puncte:
Do you s'ppose Mr. Cage uses a flashlight in Knowing?
Yeeees, repeatedly.
Si bonus:
How am I supposed to stop the end of the world?
Prima parte, cu un pic de mystery, creepiness si numerologie a fost moderat inghitibila, pentru ca sunt un consumator destul de fraier de semi-occult mumbo jumbo (mie mi-a placut si 23... *blush).
Dupa momentul bonus de mai sus, cand m-a bufnit iremediabil rasul si incepeam deja sa regret timpul pierdut, din pacate tonul filmului o ia razna pe campiile scientologice si ale apocalipsei.
Ce avem deci in strutocamila asta de film? Numerologie, o spoiala de stiinta, capsula timpului, apocalipsa pending, nebunul care spune adevarul, precognition, scriere automata, explozii, avioane in cadere, dezastre, extraterestri, ufo-uri, sfarsitul lumii, paturica de ozon, iepuri albi si Adam si Eva. Ugh.
Nu pot sa imi dau seama de ce nu prea mi-a placut Coraline. Pentru ca citisem cartea? Pentru ca nu prea mi-au placut desenele in sine si nici stop-motion-ul nu e felia mea preferata de prajitura? Pentru ca e un pic cam "prea pentru copii"? Oare mi-au ramas mici si "desenele animate"?
Filmul lui Selick (The Nightmare Before Christmas) ridica povestioara lui Gaiman de la rangul de carticica pentru copii la film PG rated, de la stadiul de poveste un pic sumbra, Gaiman style, despre lumea de dincolo, la un autentic horror story animat.
Mi-a placut deci pentru ca e mult mai dark si fantasy-oriented decat cartea, care pare, uitandu-ma inapoi acum, o reproducere insipida dupa film. Scenele de musical si vodevil sunt grotesti exact atat cat trebuie, iar personajul negativ e cat se poate de gotic.
Si totusi, despite the visual treat, m-am plictisit ingrozitor. Probabil nu a fost deloc o idee buna sa citesc inainte cartea. M-am trezit totusi regretand intens ca am crescut cu Balanel, Miaunel si amarata de gala a desenului animat. E o minunata lume noua a animatiilor.
Mi-a placut seria X-Men, lucru la care nu m-as fi asteptat de la mine, dat fiind ca nu prea ma-nnebunesc nici dupa superheroes, nici dupa comic-based movies. Sunt pe jumatate convinsa ca a fost din cauza lui Hugh Jackman, a personal soft spot :)
Revenind la Wolverine, este un prequel la Heroes... erm... la X-Men, the bildungsroman of Logan, si prin fata ni se perinda viata micutului viitor mutant incremenit la niste frumosi ani late 30s. Dragut, romantic, aventuros, misterios, un pic de love story, un pic de hate story, un pic mai mult de fapt, pentru ca da, Wolverine on a killing spree e miscat de motorul razbunarii.
No more spoilers, e un film OK, efecte foarte faine, dar daca tot vorbim de the origins, mi-ar fi placut ca inceputul vietii viitorului Wolverine sa fie mai putin pe FFW. Nimic mai thrill-giving decat misterul SF plasat intr-o societate ermetica a secolului 19, cu teama, teroarea, panica, vanatoarea de vrajitoare... eh, n-avem de-astea.
Totul se intampla mai degraba la 15 minute distanta inapoi in timp de primul X-Men, astfel incat perspectiva e tot batalia titanilor, fara public, in loc de prostratia micilor sateni uitandu-se la lupta de deasupra... ma rog, aveam eu o perspectiva mai indepartat romantic-apocaliptica despre cum ar fi fost originile lui Wolverine... Damn computer games. Probabil e si o reminiscenta de la Highlander, cu care l-am comparat fara sa vreau.
Dupa momentul popcorn de mai devreme, sa ne intoarcem la ceva mai hardcore: un fals documentar artistic despre epoca de aur a sclavagismului in America: Goodbye Uncle Tom.
Un film dezgustator de grafic si de socant, greu de urmarit ca si Salo, dar la fel de fascinant ca si el, poate cu atat mai mult cu cat tortura, umilinta, violul, dezumanizarea sunt tratate cu detasarea documentaristului si explicate cu tonul plat si profesionist al crainicului (precum vocea lui Pittis la Teleenciclopedia, daca vreti) si cu o coloana sonora infernal de vesela si senina.
Si povestea (cam lunga, 2h) porneste de la caravanele de sclavi carati precum animalele in burti de corabii, apoi triati, spalati, tesalati, examinati de veterinar (sic!), vanduti si apoi exploatati, abuzati, violati, batuti... mai tarziu crescuti, educati si ridicati din grajd iar la nivelul de om, pana in zilele noastre cand societatea americana alb-negru a ajuns la un relativ echilibru dupa 200 de ani de exploatari si interziceri, refulari si ura, iar un barbat de culoare conduce acum Statele Unite. Cine-ar fi zis?...
7.5/10
mai jos: nu trailer, ci un fragment de vreo 40 de minute, give it a try
It's that time of the month again: popcorn movie! Fara popcoarne adevarate, dar cu chef de actiune, am ales Leon de Besson cu o trena de actori cu poza la panoul de onoare: Jean Reno, Danny Aiello, Gary Oldman si Natalie Portman, pe vremea aia avand doar 12 ani.
Cum ma plictisesem deja in vreo 20 de minute de partea cu bad cop flick si good bad guy, am incercat sa urmaresc mai degraba motivele pentru care Leon e in top 35 al celor mai apreciate filme pe imdb.
In primul rand Reno, Portman si Oldman au niste personaje extrem de simpatice, care in ciuda faptului ca sunt alese din catalogul de sabloane, sunt suficient de bine modelate ca sa fie credibile si highly likable: - asasinul platit, naiv, ascet si sentimental, with a broken heart si o planta de apartament - micuta orfana infractoare cu accese de lolita decenta si o pasiune pentru role-playing games - the bad cop, coleric in sinea lui serpeasca, dar cu niste momente de placiditate sincera care m-au daramat de ras.
In al doilea rand... cred ca totusi nu e nimic in al doilea rand. Povestea e subtirica, tot filmul mediocru at its best, actiunea OK, dar cu mici naivitati caracteristice filmelor de actiune in care intra si un pic de corazon, finalul jos in orizontul de asteptare. Marele lui plus raman deci actorii si personajele, care merita niste locuri speciale in dictionarul de caractere.
O drama soptita despre un grup de copii care nu exista in mod legal si oficial, despre o mama denaturata, despre viata singur cand ai intre 2 si 12 ani si n-ai fost niciodata la scoala si nu stii nici macar sa furi mancare.
Povestea e bazata pe un caz real, dar din ce citesc, a fost mult inmuiata si frumos impachetata, adevarul fiind ceva mai putin usor de privit. Poate din cauza asta m-am cam plictisit la un moment dat uitandu-ma la Nobody Knows, care e si cam lung (2:20h), si cam static, atat in imagini, cat si in actiune sau implicare.
Cu toate astea, regizorul Horikazu Koreeda dovedeste delicatetea, rabdarea in fata timpului si simtul fin al umorului si al veseliei retinute pe care le-am mai vazut si in Wandafuru Raifu, iar actorul principal, care mi-a placut foarte mult, Yuya Yagira, a fost cel mai tanar actor care a castigat premiul de cel mai bun actor la Cannes.
Al doilea lung metraj al fratilor Quay, specializati mai mult pe shorts de stop motion animation, The PianoTuner e un melanj suprarealist de fantasy si muzica, dirijat malefic de un Gottfried John in rolul "the mad scientist".
Posts
