Fringe (2008 - )

La recomandarea coautorului lenes al acestui blog, ze perv but lovable dog, m-am apucat de vazut Fringe.

Pfff.... It's deja vu all over again. Sau deja voodoo. X files reloaded, serios, doar ca s-au inversat rolurile. Ea e pana la gat in inexplicabil, el e reticent si cinic. Amandoi haituiesc zona crepusculara, in paralel cu o "organizatie secreta" si bagareata.

Episodul 2 se numeste foarte neinspirat (sau... autoironic?) Same Old Story si cam asta este.

Nu e un serial prost, doar ca nu e original. Apreciez cel mai tare nu fenomenologica bizara, din asta am avut in X Files, The Twilight Zone si altele. Micile detalii diferite sunt mai interesante, cum ar fi The Mad Scientist, un sablon folosit des, dar foarte reusit in Fringe, cu John Noble intr-un rol care reuseste sa combine fantasmagoria stiintifica, repulsia experimentului... neortodox de la Frankenstein si dr. Moreau, impreuna cu calitatile Disney ale Profesorului distrat.

Fara note deocamdata. Ma mai documentez, abia a aparut episodul 3.

Dexter (2006 - )

Din toate serialele cu care am impartit perna in ultimii doi ani, Dexter este cel cu care as ramane. Mi l-as face poster, as purta tricouri cu el. Hell, i-as purta si boxerii, dar asta e alta fantezie discutie.

Michael C. Hall (care a ramas in memoria publicului mancator de seriale ca cioclul gay din Six Feet Under) este perfect croit pentru rol. Amuzant, flegmatic, blond, amabil si zambitor, sexy, cu o cutie de gogosi si cu 2 fetze, mustind de secrete sangeroase, your favorite serial killer.

Prima serie a fost excelenta. M-am distrat sincer, desi nu e tocmai o comedie. M-a tinut pe marginea scaunului toate cele 12 episoade.

Seria a doua... nu, sigur e vina mea. Precis ma plictisesc prea repede. Mi-a placut si seria a doua, dar spre sfarsit intriga s-a accelerat cam fortat. Ceea ce imi place la Dexter este acea flegma relaxata din seria 1, nu agitatia bezmetica a celui caruia i se apropie latul de gat.

Seria 3 mentine din pacate exact acelasi ton. Imi place tensiunea la Dexter, dar mai degraba cea interioara, iar Dexter e foarte relaxat de la o vreme (come on... home daddy?!).

Da, cred ca asta ma agaseaza la evolutia lui: Dexter, the neat monster, s-a umanizat.

10/10
I heart Dexter.

Heroes (2006 - )

Prima serie din Heroes, vazuta cam acum un an, mi-a placut mult. Era ca o revista de benzi desenate, isteata si amuzanta. Fiecare episod aducea un personaj nou, se intampla ceva extraordinar, ceasul ticaia amenintator asupra sfarsitului lumii si majoreta aia nu mai aparea odata ca sa fie salvata!

Seria a doua n-a fost nici ea prea rea, dar probabil ca ma cam plictisisem eu. Actiunea era mai lenta, se adancea a la X-Files misterul beyond us, pana si Sylar se inmuiase. Noile puteri ale supereroilor deja incepeau sa fie mai putin aparte.

Seria a treia, inceputa de curand, mi s-a parut atat de interesanta incat la primul episod am vazut in paralel un documentar pe Discovery, iar la al doilea am adormit. Actiunea e din ce in ce mai crispata, si-a pierdut atitudinea lejera si amuzanta, pana si Hiro a devenit plicticos si... corporatist. Mohinder a sarit gardul in gradina raiului sa fure mere, iar Nathan a luat-o pe... mir.

Nu cred totusi ca este o serie chiar atat de diferita fata de celelalte, dar este probabil un serial care mi-a ramas mie mic.

Pentru mine Heroes si-a pierdut elementul de noutate si va cadea curand intr-o dulce uitare.

Asta nu ma impiedica sa dau totusi 10/10 pentru seria 1.

Restraint (2008)

Un film cu orizont de asteptare zero, facut doar din clisee. Ce o fi atat de fascinant la sablonul ostaticului in propria lui casa? (vezi Funny Games, de exemplu)

Cateva idei interesante ar avea totusi: un pic de joaca in jurul ideii de agorafobie, un pic de Stockholm syndrome inversat, putin role play. Din pacate regizorul (cu un "palmares" extrem de redus) nu face mare lucru cu ele si nu mi s-a parut ca exploateaza nici actorii (absolut necunoscuti), care arata ceva potential, mai ales Moyer.

3/10

Hell Ride (2008)

Desi stiam ca Hell Ride e regizat de Larry Bishop, ratasem initial partea cu "Tarantino presents" si in primele 5-10 minute as fi jurat ca vad amprenta lui in stilul de filmare, in umorul sec, in stilul caracteristic al genericului de inceput si chiar in alegerea coloanei sonore.

Pana la sfarsit (pe care ti-l doresti destul de repede) te convingi ca influenta lui Tarantino in filmul lui Bishop (sau inspiratia lui Bishop din opera lui Quentin) e doar o spoiala.

Hell Ride este pur si simplu un western tip vendetta prost, cu bikeri, pistoale si muieri de decor. Jocul e prost (desi Michael Madsen aduce un plus de valoare), scenariul e slab si plicticos.

Are un pic de cojones la capitolul blood scenes, infatisate in acel stil frust si sec tarantinesc, are o coloana sonora bunicica, vreo 3 scene filmate bine si original, dar nimic mai mult. Nici macar chopperele alea misto nu sunt scoase in valoare. Iar Bishop in rolul principal e... trist.

5/10

La naiba, pana si trailerul e prost:

Deception (2008)

In prima jumatate a filmului: sex & thrills si un joc care imi da idei :->

A doua jumatate: action, dar scenariul oboseste.

Final: cred ca scenaristul se plictisise deja. De unde si titlul.

Nu-l mai vazusem pe Hugh Jackman in roluri negative, desi parea sa aiba calitatile necesare. Din pacate, desi ambii protagonisti au potential, personajele isi pierd pe parcurs forta de convingere. Povestea e misto si te tine nitel pe marginea scaunului, pana cand cade in pacatul rutinei de scenariu facut din sabloane.

Finalul e ridicol de cretin, un happy end fortat si idealist, care se straduieste sa convinga ca binele si dragostea triumfa. Pe dracu'. Pana la jumatate era chiar un film bun.

6.5/10

Boy A (2007)

O poveste ca o tabla de sah: un patrat bun, un patrat rau. Un patrat acum, un patrat trecut.

N-am sa bag spoilere deloc, pentru ca filmul are pana pe la jumatate un orizont de asteptare foarte inalt si e frumos tensionat, in pasi de dans, unul inainte, unul inapoi, iar curiozitatea ta trage mereu inapoi, intrebandu-te ce s-a intamplat de fapt.

Dupa climax, pasul se inmoaie si se termina cam slab, dar e un film care merita vazut, pentru ca are cateva cadre foarte-foarte bine lucrate si un actor principal bun, Andrew Garfield.

Nota: CU subtitrari, neaparat. It's in fockin' Manchester Mancunian accent.

8/10

MPD Psycho (Multiple Personality Detective) (2000)

Multiple Personality Detective Psycho, Kazuhiko Amamiya Returns este o miniserie TV facuta de Takashi Miike intr-un stil complet bolnav.

E vorba de un thriller/horror SF cu un ucigas in serie si o viziune distopica a unei rase de oameni mutati din genele unui cantaret terorist, Lucy Monostone. Si un detectiv care este 3 oameni intr-unul. Sau poate 4?

Sa zicem ca povestea e atat de aiurita incat n-are nici un rost sa o detaliez. Brodeaza pe cliseele clasice japoneze ale mortii care vine pe telefon, crimelor abundand de sange si scenelor macabre, presarate cu momente de slapstick comedy (in japoneza - delicios) cu doi politisti tembeli.

Filmarile in schimb sunt excelente. Pe langa efectele speciale dubioase si incredibil de brute, de genul ploii electrice care cade continuu, Miike joaca pe degete camera, luminile si umbrele in cele mai imposibile unghiuri.

Bomboana de pe coliva, pe care o pasez cu drag, sa ii bantuie si pe altii, este coloana sonora, mai precis cantecul Strange New World, a fictivului Lucy Monostone:




7/10 pentru ca in afara de fascinatia imaginii si a muzicii, povestea in sine e way too fucked up.

Joyeux Noel (2005)

As prefera sa vad filme de genul asta de Craciun, in locul micilor mizerii fericite cu spiridusi, reni si Mosi.

Filmul pare sa fie bazat pe o poveste adevarata a unui Craciun in care cateva plutoane din Primul Razboi Mondial (nemti, francezi si scotieni) lasa deoparte armele pentru o noapte ca sa sarbatoreasca Craciunul impreuna, in transee.

Probabil daca ar fi fost facut in SUA, ar fi fost o lesinatura comerciala si siropoasa. Coproductie europeana fiind (chiar si Romania e trecuta pe acolo), se mentine la un nivel dramatic retinut si sincer (desi poate cam teatral, dar fara clisee), foarte emotionant prin autenticitatea trairilor si jocului unor actori cvasi-necunoscuti. Si nu are happy end - un punct in plus.

Cred ca momentul meu preferat a fost acela in care francezul si neamtul aproape ca isi dau intalnire la o cafea, dupa razboi. Mi-am imaginat o discutie similara intre un american si un irakian, inainte de a muri unul cu altul de gat. Razboaiele europene au avut categoric mai multa clasa.

9/10

Tetsuo - The iron man (1989)

Daca Bunuel ar fi fost pe jumatate la fel de suprarealist in Cainele andaluz ca Tsukamoto in Tetsuo, probabil ca ar fi fost inchis pentru atac la pudoare si batut cu pietre.

Pentru Omul de fier Tetsuo iti trebuie stomac si rabdare. E un horror de arta (aproape) mut, alb negru, japonez si foarte distopic. Strica ziua garantat. Si totusi e fascinant ca un cosmar.

Foarte vizionar si indraznet, tot filmul este un iures de imagini terifiante si extrem de grafice cu metamorfoza unui tip intr-un hibrid umano-mecanic.

Greu de dus pana la capat din cauza lipsei unui fir narativ, iar greutatea imaginilor mute de cuvinte, dar pline de urlet, devine insuportabila.

7/10

Sleuth (1972 si 2007)

Cele doua filme Sleuth sunt bazate pe piesa de teatru a lui Anthony Shaffer si pastreaza amandoua acea teatralitate specifica scenei si o distributie minima de... 2.

Cel din 1972, cu Laurence Olivier si Michael Caine, in regia lui Joseph Mankiewicz, este o joaca de la un capat la celalalt, un flirt cabotin al personajelor care nu-s niciodata ceea ce par a fi.

Atmosfera e relaxata - sunt anii '70, cand suna la usa, nu te astepti sa fie chiar Alex de Large, dar are totusi un pronuntat aspect grotesc din cauza jocurilor si jocului dus atat de absurd de departe.


10/10



Sleuth din 2007 beneficiaza de bagheta unuia din preferatii mei, Kenneth Branagh. M-am mirat doar ca n-a jucat chiar el in rolul lui Milo, dar probabil Jude Law a facut o treaba mai buna. Alaturi de el,... tot Michael Caine, jucand celalalt rol principal, 35 de ani mai tarziu.


Varianta din 2007 isi pierde relaxarea. Jocul ramane, dar e incordat si rece, mai degraba un duel.

Desi mi-a placut agatarea neortodoxa a camerei de filmat in cele mai neobisnuite colturi si mi-au placut si actorii... cred ca scenariul a avut de pierdut in fata brizbizurilor fancy de filmare.

Daca la originalul din '72 mi-a placut exact acea gregaritate prefacuta a teatrului, pentru ca pe scena se moare si se omoara comentand pe larg evenimentul, cel din 2007 e sec, rece si la obiect. Cam ca in viata.

8/10



Desi pare neobisnuit sa vezi un original si un remake unul dupa altul, le recomand la pachet. Nu-s la fel si pot fi considerate... episoade din Michael Caine acum si atunci.